Vrusesem să descriu
căderea frunzelor
într-un parc din sud.
Cinci lebede albe
alunecând pe oglinda de apă
împietrită.
Vrusesem să pictez
negrele crizanteme
oxidate de brumă.
Lumina pe buzele
unei tinere fete
ce trece.
Visasem la poeţii
din tărâmul de Mijloc
ce stăpâneau arta
de a scrie opere desăvârşite
Ei s-au stins
dar lumina poemelor lor
ajunge până la mine
după o mie de ani.
O frunză tocmai a căzut pe pământ.
Şi am înţeles
tablourile care plâng
tăcerea muzicii
misterul poeziei mutilate.
Reîntors acasă
mâna mea a-nceput să scrie
un poem
surdo-mut
care a vrut să existe
să vadă lumina zilei
dar eu nu doresc să îl scriu
aştept să înceteze încetul cu încetul
să mai respire.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității frumuseții și a inspirației pierdute. Vorbitorul își exprimă dorința de a crea, dar și teama de a nu putea atinge perfecțiunea artistică, preferând tăcerea în locul unei creații imperfecte.