Ion Caraion – Neștire

Prin văzduhul moale ca un șal
e-o ațoasă îndeletnicire
din burdufe și din lire
plouă oblig, surd, egal.
Cu lăcuste și omide,
fără noimă, mierea nopții
curge rece prin necopții
pomi ai secetei lichide.
Zgomotele cad, nu cad;
viața este sau a fost.
Un același gol anost
calcă-n oameni, zboară-n brad.
Și-umblă-n paseri, umblă-n ape
agonia, spleenul, golul.
Deznădejdilor, nămolul
nu li-e câmpul mai încape.
– Insule, te bate vântul…
– Vântule, trec poteri stol…
Și-n sterp cuib ne dau ocol
sluții corbi cu Domnul-Sfântul.
Ca-n mănușile uitate
de o lady la un bal,
aburi intră din canal
pe ferestre, rupți în coate.
Rupți în coate ca strigoii,
vreji de oameni – ce pădure! –
gem și bâlbâie-ntr-aiure-n
frigul ceții, -n ritmul ploii.
Ușile cu toți pereții
dau în beznă și-n absurd.
– Ce faci, tâmplă? – Nu mai zburd.
– Ce-ații, dor? – Prin vămi, hereții.
– Și-aștepți vești? – N-aștept nimic.
– Carnea cum ți-i? – Mi-i bolnavă.
Iar din câtă-n noi neslavă,
gâde-i timpul, vânt calic.
Ah, de-o fi landoul lunii
palid prin văzduh deseară
să-l vezi iar, răstoarnă-l țară
și petrece-l, când colunii.
din halouri – sub celesta
goană-a sferelor, s-astruce
gândul, vor tăia uluce
de carbon prin spațiu-acesta.