Ca zărghite o iau razna toate-încât
– clown, mire, muhaia sau gâde –
cimitirelor, din stepă, Belzebut
(pute cerul, pute omul toate put)
le miroase-n treacăt și surâde
florile de ceață.
Drumurile-apun
El scornește idoli de tutun
și fumează papură pe jgheaburi.
O, frunziș exotic, straniu și nebun!
(Ceața-i ca mașinile cu aburi:
suge, suflă, taie, -ngheață, uscă)
– te-am simțit în sfere-albastre cum adii
când eram și noi cândva pe lume
broateci, muguri, greieri sau copii.
Ofilire veșnică, tu bruscă
fărâmare-adesea fără țel
chemi un dafin și alungi o muscă
scuturi murmur, treieri colb, tu te uiți la el
Infinit pe care-l cară furii
– o! ce praf apos de mușețel și-amurg –
ceața-i ca omizile scripturii.
Oxidează munții. În care nu mai urc.
Limpezii, haoticii, superbii
munți ai lunii… Luna e-n hazna: porumb.
Soarele a-ntins deasupra ierbii
veninoase, reci bijuterii de plumb.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj dezolant și melancolic, plin de imagini puternice ale naturii în descompunere și ale efemerității vieții. Tonul este sumbru, cu referiri la moarte și la un sentiment de pierdere și degradare.