Firdousi – Nouăzeci și Nouă (10) Kei Kavus Sohrab Înfruntă Oastea Lui Kavus

Când aceste vorbe aspre-i răsunară în urechi,
Sohrab își întoarse capul nezicând nimic, uimit
de ciudata-i cuvântare; apoi de pe-naltu-i cal
pe Hedjir lovi năprasnic cu un pumn și-l doborî
la pământ și se întoarse în lăcașu-i. Chibzui
îndelung făcându-și multe pregătiri pentru izbiri.
Cingătoarea și-o încinse strâns pe trupu-i îndârjit,
grea, coroana lui de aur de pe cap și-o scoase și,
vesel, se-mbrăcă în zale și în platoșă de fier,
și pe cap își puse coiful din Bizanț; acest viteaz
care se bătea cu divii prinse-n mână lancea sa,
prinse arcul, și arcanul, și-uriașul buzdugan;
sângele-i fierbea în vine; se urcă pe telegar,
scoase răcnetu-i războinic, sulița și-o înhăță
și porni la bătălie, ca un elefant stârnit.
Năvăli din cetățuie, hotărât de-a se lupta
și făcu să zboare colbul până pe al Lunii chip!
Și se năpusti spre țarcul corturilor șahului
și târî cu sine-n lance o fâșie din brocart.
Nenfricate căpetenii se ascunseră de el,
ca măgarii cei sălbatici când văd ghiare tari de leu;
nici un cap din capii oastei din Iran nu îndrăzni
să-l privească din pricina tălpilor înfipte-n scări,
mâinilor pe frâu și lancea, strânsă-n pumnu-i, șuierind!
Căpeteniile, vitejii se-adunară-astfel zicând:
„Iată un șoiman cu trupul zdravăn ca un elefant;
nu prea-i bine neghiobește să-l privești în ochi prea mult;
cin’ se-ncumetă să-l bată?” Apoi vajnicul Sohrab
scoase răcnete-nfruntându-l pe-al Iranului stăpân;
„O, tu șah de viță-aleasă! Pe al bătăliei câmp
ce-mi faci tu? Cum îndrăznit-ai Kei Kavus să te numești,
când mereu o iei la fugă, lei cu leii când se bat?
Doar să-mi zăngăn lancea-n mână, oastea ți-o și nimicesc!
Am jurat eu la ospățul, din noaptea când Zande Rezm
a fost omorît: jurat-am că-n Iran n-am să mai las
nici un om cu lance-n mână, și-l voi spânzura de viu
colo-n ștreang pe însuși Kavus — Șahule, pe cine ai,
dintre perși, vânjos de mână, să dea piept cu mine-acum
ici pe câmpul de bătaie?” Ăstfel agrăi Sohrab,
și tăcu-ndelungă vreme, iar persanii n-au răspuns.
Se încovoie în scară, și năprasnic începu
izbituri să dea cu fierul lăncii sale, de-au sărit
șaptezeci dintre țărușii țarcului ce-mprejmuia
corturile lui Kei Kăvus, multe prăbușindu-se,
și sunară pretutindeni trâmbițe. Se-nfricoșă
Kavus și strigă: „Oh, oameni falnici și din neam ales,
unul dintre voi să-l cheme pe Rostam, căci bravii mei
mințile din căpățână și-au pierdut văzând ăst tiurc —
n-am un cavaler ca lumea să-l oprească, și-n Iran
nu e nimeni să-l înfrunte!”
Cu ștafeta de la șah
Tus porni și ce-auzise-i povesti și lui Rostam.
Notă informativă:
Zandă Rezm – prinț din Semangan, unchiul lui Sohrab,
ucis noaptea la un ospăț de către Rostam.
Zise-acesta: „Șahii ceilalți când mă căutau, era
când să dau vreo bătălie, când la praznic să petrec;
Kavus nu-mi dă niciodată decât greul de-a lupta.”
Porunci să i se pună șea pe Rakș, și către soți
spuse să-și încrunte fruntea; când privirea și-azvârli
de sub cortu-i pe câmpie, Guiv alerga pe drum
aducând o lucitoare șea, punându-i-o lui Rakș;
Gurguin striga într-una: „Haide, haide!” Iar Rehham
încătărăma pieptarul lat pe pieptul calului,
iar Tus platoșe-nchingându-i, ghes își dau ei înde-ei.
„Iute! Iute’” Aceste glasuri când Rostam le auzi
de sub cortu-i zise-n sinea-i: „Parcă chiar cu Ahriman
se gătește-aici o luptă, căci nu i-ar putea-ngrozi
doar un om până-ntr-atâta!” Se grăbi de-și încheie
platoșa pe piept — din pielea leopardului pestriț,
se încinse-n cingătoare și încălecă pe Rakș
și porni. Lăsă în pază tabăra lui Zevar:
„Neclintit rămâi la corturi, și de mine-ascultă-ntâi
decât de-alte căpetenii!”
I se-aduse lui Rostam
steag, setos de bătălie, mânios, înaintă..
Pe Sohrab văzând cu brațe și picioare tari în scări,
și piept larg ca Sam, îi zise: „Haide să ieșim de-aici
dintre oștile-amândouă!” Sohrab mâinile-și frecă
și-alergă la bătălie, hăt, afară dintre oști.
Zise: „Vino să dăm lupta singuri într-un loc mai larg;
suntem doi viteji; prieteni din Iran nu-ți mai chema:
ne-om lupta noi doi. Atâta. Asta este de ajuns.
Dar nu poți tu împotrivă-mi piept să ții în câmp luptând;
nici măcar o izbitură-a mîinii mele să rabzi;
tu înalt ești de statură, tare-n umeri și în mâini,
slabă-ți este însă vlaga sub povara multor ani!”
Măsurând din ochi voinicul cel trufaș, Rostam privi
umeri largi, zdravene brațe, lungile-i picioare-n scări,
și îi spuse cu dulceată „O, tu tinere plăpând!
Seacă, rece e țărâna, dulce-i aerul și cald.
Notă informativă:
Zevare – Fratele lui Rostam.
dulce-i aerul și cald – Adică bătrânețea este
„țărina rece și seacă”,
iar tinerețea este, , aerul dulce și cald”,
sau altfel spus: „bătrânețea este inerția
și moartea” iar „tinerețea este mișcarea și viața”.
Sunt bătrân, văzut-am câmpul multor crunte bătălii;
prăpădit-am multă oaste; doborât-am divi destui,
biruind întotdeauna! Dacă-n luptă mă dobori,
teafăr rămânând în viață, teamă nu vei mai avea
nici de crocodilul crâncen Mări și munți au fost văzut
bătăliile-mi cumplite; ce făcut-am cu cei mari
din turaniana oaste, martori îmi sunt aștrii toți;
bărbăția-mi puse lumea ca pe un covor sub tălpi.
Dar, vai! milă mi-i de tine, nu vreau viața să ți-o smulg!
Printre tiurci, vezi, nu rămâne nu știu pe-altul în Iran
s-aibă umeri largi și brațe precum doar la tine văd.”
Când Rostam grăi acestea, Sohrab inima-și porni
în avânt spre el și-i zise: „Vreau ceva să te întreb,
spune-mi numai adevărul! Spune-mi drept tu cine ești,
din ce neam te tragi, să-mi bucuri inima cu vorbe dulci.
Cred că ești Rostam din neamul lui Nariman cel vestit.”
Rostam îi dădu răspunsul: „Nu-s Rostam și nu-s născut
din Sam fiul lui Nariman. Rostam e un pahlivan,
eu sunt om de rând; seraiuri n-am, nici tron, nici diadem.”
Sohrab care-atât visase, amuți, și-al zilei chip
care strălucea, deodată-n ochii lui se-ntunecă.
Cronica Șahilor