Firdousi – Nouăzeci și Nouă (1094) Kei Khosro Guersivez Îl Aduse pe Bijan dinaintea lui Afrasiab

Când se-apropie de ușă, Guersivez auzi
dinăuntru-o lărmuire veselă ca de ospăț;
și seraiul, tot seraiul șahului Afrasiab
răsuna de multe strune de lăute și viori.
Cavalerii-nstăpâniră și acoperiș și porți
și tăiară-orice ieșire; și văzând Guersivez
că închisă era ușa ce dădea spre încăperi
la prințesă, și că-ntr-una se turna în cupe vin,
sparse ușă și zăvoare năpustindu-se în chioșc,
năvălind și-n încăperea unde-un venetic era.
Când din pragul ușii ochii lui dădură de Bijan,
sângele-ncepu să-i fiarbă de turbare clocotind.
Și erau acolo sclave, șase sute, cu viori,
sau ducând pocale pline de licoare, ori cântând;
iar Bijan la mijloc, vesel, printre mândrele femei,
cupă de vin roșu-n mână. De departe îi răcni
Guersivez: „Om netrebnic și fudul, ai încăput
leului cel crunt în ghiare; viu de-aicea cum mai scapi?”
Bijan tremură în sinea-i: „Oare, cum voi ține piept
fără-a avea un fier în mână, fără Șebrang ori alt cal?
Teamă mi-i că astăzi viața mi se va sfârși aici.
Unde-i Guiv care-i fiul lui Gudarz al lui Keșvad,
că-s silit să-mi dărui capul fără a mă-mpotrivi?
N-am pe nimenea în lume iute ajutor să-mi dea,
numai Cel-de-Sus mai poate să mă scape viu de-aici!”
Dar Bijan purta-n carâmbul cizmei sale nelipsit
un jungher de-oțel; din teacă-l smulse și se așeză
drept sub ușa încăperii proclamându-și numele:
„Sunt Bijan și sunt nepotul pahlivanului Keșvad,
căpetenie de care-ascultă pahlivanii toți!
Nimeni dintre voi nu-ncerce să mi-atingă fir de păr,
dar sătul de-i este trupul să-și mai poarte capul sus!
Chiar când tremura-va lumea ca în Ziua de Apoi,
nimeni n-o să-mi vadă fuga, bir cu fuga nu voi da!”
Și Bijan apoi se-ntoarse spre Guersivez, strigând:.
„Soarta rea mi-a-ntins capcana. Știi străbunii cine-mi sunt,
șahul cine-mi-i și care-mi este locu-ntre viteji!
Dacă vreți să-mi țineți pieptul, nu voi șovăi nicicând
mâinile să-mi moi în sânge, și cu ăst pumnal de-oțel
voi scurta de căpățână pe mulți mari de prin Turan!
Dar de vrei tu dinaintea celui șah să mă îndrumi,
îi voi depăna-ntâmplarea; milă pentru viața mea
de-i vei cere, te vei face călăuza lui de-acum
pe a fericirii cale!”
Deci văzând Guersivez
că-i pornit și pus pe luptă, nu sări asupra lui;
știu că Bijan îi spuse adevăru-adevărat,
si că fără șovăială mâna-n sânge și-ar spăla!
Îi chezășui viața sub rostitul jurământ
și-i dădu belșug de sfaturi. Dobândi de la Bijan,
prin această învoială, că pumnalu-i va-nmâna
și se va lăsa de bună voie-n lanțuri ferecat.
Guersivez, mâini, picioare, i le legă fedeleș
cum legi un ghepard. Vai, ție, vitejle! Ce folos
când norocul ți-i potrivnic? Cerul se rotește-astfel
cu spinarea-ncovoiată, și ce aspru-i când te-aștepți
să te bucuri de hatâru-i. Și-apoi la Afrasiab
îl târâră cu obrajii palizi, ochii-nlăcrimați.
Și când șahul, amândouă mâinile, i le văzu
strânse-n fiare și cu capul gol, îi zise: „Om mârșav
și stricat, de ce venit-ai până-aici în țara mea?”
El chemă să se pogoare mila Domnului pe șah
și-i răspunse : „Adevărul dacă vrei să-l afli, -atunci
află că de bună voie n-am venit în ăst serai
și că nu-i de vină nimeni! Am purces de prin Iran
pentru-a nimici mistreții; și ajuns-am într-un loc
unde-n câmp turanienii sărbătorile-și țineau,
și mânat-am slujitorii din alai spre-a urmări
șoimu-mi rătăcit ; eu însumi căzui sub un chiparos
care mă ferea de soare. Dar veni o zână-n zbor,
aripile desfăcându-și, între brațele-i m-a dus
lin pe când dormeam; de lângă telegar m-a ridicat
și-a zburat până alaiul fiicei tale l-a-ntâlnit.
Cavaleri umpleau câmpia, și de pretutindenea
lectice treceau în juru-mi; de departe-nainta
o umbrelă indiană și în preajmă-i cavaleri;
drept in mijlocul mulțimii se găsea un palanchin
meșterit din lemn de-aloe, cu perdele de atlaz
după care, înlăuntru, sta un idol adormit,
pe-o perniță diademu-i. Dar deodată o pari
l-a chemat în ajutoru-i pe-Ahriman; se prăbuși
mult mai iute decât vântul printre cavalerii-acei,
drept în palanchinu-acela m-a lăsat, și-asupra ei,
preafrumoasei adormite, a rostit vrăjitorii.
În serai ajuns, rămas-am multă vreme adormit ;
dar când m-am trezit, purces-am tremurând să lăcrimez.
N-am făcut nicio greșeală, și-n primejdie n-a fost
fecioria fetei tale; negreșit că o pari
tulburatu-mi-a norocul și-a-ncercat asupra mea
vrerea ei de vrăjitoare.” Îi răspunse-Afrasiab:
„Ziua ta de neagră piază la soroc mi te-a ajuns!
Din Iran pornitu-mi-te-ai și cu arc și cu arcan
lupte căutând, renume; și-acum dinaintea mea
iată-te, ca o muiere, mâinile legate-n fier,
băsmuindu-mi la iznoave fără șir ca omul beat.
Minți frumos, dar capul nu-ți vei smulge de sub mâna mea!”
„O, tu, șahule, m-ascultă și urechea pleacă-ți-o –
i-a mai zis Bijan. Mistreții cu întorșii colți ai lor
și cu ghiarele lor leii — gata-s de-a se apăra ;
bravii pot numai cu paloș, arc, săgeți a se lupta
împotriva unui dușman; dar când unu-i în cătuși,
fără spadă, iar un altul înzăuat în za de-oțel,
cum putea-vor cavalerii să se lupte între ei?
Făr’ de ghiare ascuțite, leul cum și-o sfâșia
dușmanul, oricât avea-va piept și vlagă de viteaz?
Dacă șahul vrea curajul să-mi arăt în curte-aici,
trebuie să-mi dea pe mână cal și buzdugan și-apăi
dintre căpetenii tiurce mii de cavaleri pe-ales;
dacă voi lăsa in viață pe-acest câmp de încleștări
unul dintre mii de oameni, n-ai să mă socoti atunci
om viteaz!”.
La cuvântarea lui Bijan, Afrasiab
îi zvârli doar o privire-ntârâtată și lăsă
furia-i să izbucnească. Zise lui Guersivez
întorcându-se spre dânsul: „Spusu-mi-ai să nu-l sortim
morții, dar nu vezi păgânul ăsta cât de josnic e,
că mai cugetă la rele împotrivă-ne și-acum?
Nu se mulțumește-n sineși că ne-a necinstit atât,
cere-acum îngăduință de-a lupta cu cei cinstiți!
Leagă-i brațe și picioare, și pământul mântuie-l
de netrebnica-i făptură! Colo-n poartă la serai
nalță-i o spânzurătoare, să se vadă-n patru zări;
spânzură-l pe-acest nemernic, viu să mi se zbată-n ștreang,
și de-acuma niciodată despre el nu-mi mai vorbi!
Trag nădejde de-azi nainte că nici unul din Iran
n-o mai îndrăzni să-ntoarcă nici privirea spre Turan.”
Dusu-l-au pe sus, de lângă șah pe tânărul Bijan :
piept și inimă străpunse de-atât chin și ochii lui
înecați de-amare lacrimi. La serai ajunse-n prag,
tulburat adânc în suflet, cu picioare purpurii
cum e roza de-atât sânge revărsat din ochii plânși.
Zise: „Dacă hotărât-a Domnul că va trebui
să mă sting ca un bicisnic, nu de ștreang sunt îngrozit
nici de moarte, dar mi-i groază, tremur când îmi amintesc
de cei din Iran, mai-marii; zice-va vrăjmașul meu
c-am fost laș și că lăsat-am să mă spânzure în ștreang
fără a primi vreo rană; după moarte m-or bârfi
dinaintea ăstor vajnici pahlivani împărătești:
precum tata și bunicu. Vai! vrăjmașul meu atunci
va să se înveselească, și tot ce-a precugetat
împotriva mea, întocmai împlinise-va-ntru tot.
Vai! n-oi mai vedea pe șahul-șahilor, nici pe Guiv.
Vai! departe-s de vitejii plini de vlagă și virtuți.
O, tu, vântule, aleargă până-n țara mea, Iran,
ia din parte-mi o ștafetă pentru marele meu șah;
spune-i că Bijan e-n mare strâmtorare și-a intrat
printre lei cu crunte ghiare. Lui Gudarz al lui Keșvad
spune-i că de vină este Gurguin ce mi-a-ntinat
laurii mei verzi. Și spune-i lui Gurguin : „Câine tâmp,
ce răspuns în lumea-ailaltă îmi vei da, când m-ai împins
în nenorocirea-asta și-astfel să nu pot scăpa..?”.
Cronica Șahilor