De la natură, față de femeie,
Ai tu, stăpân-stăpână pe-al meu dor;
Un suflet feminin, dar care nu e
Ca la femei, și fals și schimbător;
Ai ochiul viu, nefalsă-i e rotirea
Cu aur poleind tot ce privești;
Bărbat cu șarm, bărbaților privirea
Le-o furi, iar pe femei le-nnebunești.
Femeie-ntâi natura te-a creat,
Până ce ea s-a-ndrăgostit de tine,
Și-un lucru-n ciudă ți-a adăugat
Fără utilitate pentru mine.
Eu am, tu dând femeilor plăcere,
Iubirea ta, dar folosința ele.
Sensul versurilor
Sonetul explorează admirația față de o persoană androgina, a cărei frumusețe este atât feminină, cât și masculină. Vorbitorul își exprimă dorința pentru iubirea acestei persoane, dar recunoaște că ea oferă plăcere altor femei, lăsându-l pe el doar cu dorința.