Nu există speranță, nici frică
În animalul care moare;
Omul sfârșește, la o adică,
Într-o nădejde temătoare.
El a murit de mii de ori
Și pururi a renăscut din propriul praf;
Unui om bărbăția-i măsori
Când înfruntând tâlhari setoși de sânge, jaf,
Nu ia în seama viața-i trecătoare,
Nu se gândește la ziua de mâine și nici la țintirim;
El se-ndreptă spre moarte ca albinele spre-o floare –
Omul a inventat moartea, așa cum azi o știm.
Sensul versurilor
Piesa explorează moartea ca un concept uman, diferit de moartea animalică, instinctuală. Omul, conștient de moarte, o înfruntă cu curaj, reinventând-o constant. Sugerează că moartea este o invenție umană, o parte integrantă a condiției umane.