În fine, două mâini
cuprind pântecul,
ca să nu crape de râs.
Dar nu-l mai găsesc.
Una din mâini se ridică
neliniștită,
ca să șteargă sudoarea frunții.
Dar fruntea nu mai există.
Cealaltă mână aleargă
spre inimă, ca nu cumva
să sară din piept,
dar nu mai găsește decât un gol.
Mâinile recad amândouă,
recad leneșe, pe genunchi,
dar nu mai găsesc genunchii.
Acum, într-o palmă plouă.
Din cealaltă crește iarbă.
Ce să-ți mai spun.
Sensul versurilor
The poem depicts a profound sense of loss and disintegration. The speaker describes the disappearance of body parts and the inability to find them, symbolizing a loss of self and a descent into emptiness. The final image of rain in one palm and grass growing from the other suggests a surreal acceptance of this fragmented existence.