Pe plopii ninși
Coboară corbii-n pâlc de doliu,
Cernesc al iernei alb lințoliu,
Și, triști, de foame par învinși.
Cugetători,
Privesc pe cer, privesc departe;
Pe când un glas de vânt împarte
Un cântec care dă fiori.
În cimitir,
Pribegi, s-au adunat la sfadă;
Iar sub uitare și zăpadă
S-ascund mormintele în șir.
Și pe când trec,
În a crepusculului oră,
Spre groapa unde doarme-o soră,
Și-n suflet plânsul îl înec;
În aiurări
De spaimă inima mea moare.
Acoperite de ninsoare,
Pierdute sunt orice cărări.
Și mă învinge
Un gând amar, știind că-odată
Și peste groapa mea uitată
Vor trece corbii și va ninge.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj funebru de iarnă, populat de corbi, simbol al morții și al uitării. Naratorul reflectă asupra propriei mortalități și asupra inevitabilității uitării, contemplând ideea că, în cele din urmă, și peste mormântul său vor trece corbii și va ninge.