Orizonturile mă încercuiesc ca niște vreascuri,
Înclinate, disparate, și mereu nestabile,
Atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi,
Și liniile lor fine aprind.
Aerul, îl fac portocaliu.
Înainte ca distanțele pe care le țintuiesc să se evaporeze,
Și îngreunează cerul palid cu o culoare soldățească,
Dar se topesc, se dizolvă.
Ca un șir de făgăduieli pe măsură ce eu înaintez.
Nu există viață mai înaltă decât firele astea de iarbă
Sau decât inima oilor, și vântul.
Curge asemenea destinului, încovoind
Totul într-o singură parte.
Îl simt încercând
Să-mi soarbă în pâlnia lui căldura.
Dacă le dau prea multă atenție rădăcinilor,
Ierburilor de aici, ele m-ar ispiti
Să-mi albesc oasele printre ele.
Oile știu bine unde sunt,
Așa cum pasc în norii lor de lână murdară,
Cenușii ca și vremea.
Crăpăturile negre ale pupilelor lor mă știu bine.
E ca și cum aș fi zvârlită în spațiu,
Un mesaj subțire, prostesc.
Ele stau travestite în bunici,
Peruci numai cârlionți și dinți galbeni
Și behăituri aspre, pietroase.
Ajung la urme de roți, și apa,
Limpede ca și singurătățile
Care-mi curg printre degete.
Praguri găunoase de la un fir de iarbă la altul;
Urciorul, pervazul și-au ieșit din țâțâni.
Despre oameni aerul doar
Își mai amintește câteva silabe răzlețe,
Le repetă ca pe un geamăt;
Piatră neagră, piatră neagră.
Cerul se sprijină pe mine, pe mine, singura dreaptă
Aici printre toate aceste orizontale.
Iarba se bate deznădăjduită cu capul de pământ.
E prea firavă
Pentru o viață în asemenea tovărășie;
Întunecimea o înspăimântă.
Acum, în văile înguste
Și negre, ca niște pungi, luminile casei
Licăresc palid ca niște bani mărunți.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de singurătate și introspecție într-un peisaj natural aspru. Vorbitorul se simte izolat și copleșit de vastitatea naturii, căutând un sens într-un mediu ostil.