Vin ca animalele din hăul cosmic
Al ilicelor, unde țepii nu seamănă deloc
Cu gândurile pe care mă răsucesc ca un yoghin.
Verdeață sunt și-ntunecime pură.
Ei îngheață și sunt.
O, Doamne, nu mă asemui cu tine
În hăul tău negru,
Spuzit de stele, sclipitoare confetti, prostești.
Eternitatea ta mă plictisește,
N-am vrut-o niciodată.
Tot ce-mi place mie
Este pistonul în mișcare –
Mor după el.
Și copitele cailor,
Tropotul lor nemilos.
Și tu, supremă Stază –
Ce ai tu atât de grozav?
Răgetul de la ușă vestește-un tigru-n acest an?
E-un Crist?
Îngrozitorul.
Mușcat de Tine,
Dorind să zboare și-apoi să o șteargă de tot?
Broboanele de sânge sunt ele însele și liniștite.
Copitele nici nu mai vor să audă,
În depărtări albastre pistoanele scrâșnesc
Sensul versurilor
Piesa explorează tema eternității și a morții, exprimând o respingere a stazei divine în favoarea mișcării și a experienței terestre. Eul liric se simte atras de forțele dinamice ale vieții, chiar dacă acestea implică suferință și transformare.