Da: scoica moartă, peștera adâncă
răsună ca o inimă. Dar ce-i
maimuțăritul glas născut din stâncă,
sau zvonul din cochilii, pentru cei
ce vor să prindă pulsul fără nume,
mereu egal și-ascuns în sfera lui
ca-n sacra răsuflare-a unor Mume?
Ecoul e prezența nimănui.
La fel – pentru cuvinte. Voci de noapte,
cei mari, cei duși nu ne-au lăsat decât
tărâțele rostirii, biete șoapte
ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gât.
Ah, unde-i duhul lor de spadă trează?
Din colbul sunetelor moarte, – cum
mai poate să se scoale marea Frază?
Oracolul e mut și scuipă scrum.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema tăcerii și a pierderii sensului într-o lume în care vocile importante au dispărut. Oracolul, simbol al înțelepciunii, este acum mut, scuipând doar cenușă, sugerând o pierdere a inspirației și a direcției.