Înveștejite frunze se destramă,
Căzând, din apa iazului să bea,
Precum un stol de fluturi de aramă,
Ce-n agonie zboară către-o stea.
Iubesc această seară, când pământul
De inimă mi-l simt apropiat.
Când poalele mestecenilor, vântul,
Până la umeri, sus, l-a ridicat.
În suflet și pe vale e răcoare,
Amurgu-i turmă vânătă de oi.
La marginea grădinii foșnitoare,
Se stinge-un zvon de zurgălău vioi.
Așa de treaz eu încă niciodată,
N-am ascultat ce spune trupul meu.
Ce bine-ar fi, ca salcia plecată,
În iazul roz să mă răsfrâng și eu.
Pe-un stol, zâmbind, ce bine mi-ar fi mie,
Cu luna-n ochi, un pai să mozolesc..
Pe unde ești tu simplă bucurie,
Ca mult iubind nimic să nu doresc?
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal melancolic, unde frunzele căzătoare simbolizează efemeritatea și transformarea. Naratorul reflectă asupra conexiunii sale cu natura și își exprimă dorința de a se contopi cu frumusețea simplă a lumii din jur, căutând o bucurie pură și lipsită de dorințe materiale.