Nu cădea tu, steaua mea subțire,
Prăpădind mănunchi de raze reci,
Căci acolo-n fund de cimitire,
Inimile nu mai bat în veci.
Luminezi prin stepe și prin vremuri,
Umplând pacea câmpului, spre zori,
Sufletul de friguri mi-l cutremuri
Ca strigarea dușilor cocori.
Înălțându-și creștetul de sfântă
Peste culmi și crânguri și tăceri,
Aud iar cum nu știu cine cântă
Despre toate câte-au fost mai ieri.
Toamna asta-n aur îmbrăcată,
Din acești mesteceni fără chip,
După cei ce am iubit odată
Plânge-ncet cu frunze pe nisip.
Știu, ah, știu! Curând, curând în seară
Și din vina nimănui, mereu,
Subt grilaj de schijă funerară
Trebui-va ca să zac și eu..
Se va stinge flacăra din vatră,
Inima întoarce-se-va-n praf,
Buni prieteni îmi vor pune-o piatră
Și-or rima un vesel epitaf.
Dar privind tristețea și mormântul,
Pentru mine-aș scri, definitiv:
Și-a iubit el țara și pământul,
Cum iubește crâșma un bețiv.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație melancolică asupra morții și a trecerii timpului. Vorbitorul contemplă inevitabilitatea morții și își imaginează propriul epitaf, exprimând o dragoste profundă pentru țară și pământ.