Ceață, vânt, zăpadă și tăcere,
Raza lunii fâlfâie tăcut.
Inima c-o molcomă durere
Își aduce-aminte de trecut.
Spulberat, omătul se despică.
Pe-asa lună, eu, pe-ascuns ieșit.
Îndesându-mi cușma de pisică,
Casa părintească-am părăsit.
Iarăși sunt în locurile mele.
M-au uitat? Sau minte mă mai țin?
Stau mâhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul meu cămin.
Cușma mi-o frământ fără cuvinte,
Sufletul prin gânduri mi-l desir.
De bunicii mei mi-aduc aminte
Și de-nzăpezitul cimitir.
Toți vom fi acolo.. Poți să semeni
Viața ta cu râs sau cu tumult..
Pentru asta trag așa spre oameni
Și-i iubesc pe toți atât de mult.
Pentru asta inima mi-i moartă
Când privesc al anilor prăpăd..
Vechea casă c-un dulău la poartă,
Parcă știu că n-am s-o mai revăd.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și nostalgie față de trecut și de locurile natale. Naratorul se întoarce la casa părintească, dar este copleșit de amintiri și de gândul trecerii timpului și al inevitabilității morții. În ciuda tristeții, există și un sentiment de iubire și compasiune pentru oameni.