Baudelaire e cel care post-datează și vede exact din barca suferinței sale, atunci când ne desemnează așa cum suntem. Nietzsche, mereu seismal, ne cadastrează întreg teritoriul agonistic. Cei doi purtători de apă ai mei.
Obligație, fără pauză de respirație, de a rări, de a ierarhiza ființele și lucrurile care ne încalcă. Să înțeleagă cine poate. Polenul ce nu mai încălzește un viitor felurit se sfarmă de peretele stâncos.
Chiar dacă sfidăm ordinea ori haosul, ne supunem unor legi pe care nu le-am instituit cu mintea. Ne apropiem de ele cu pași de uriaș schilodit.
De ce suferim noi cel mai mult? De grijă. Ne naștem în același torent, dar ne rostogolim în chip diferit printre pietrele înnebunite. Grijă? De îngrijit instinctul.
Fii de nimic și făgăduiți nimicului, n-am avea decât câteva gesturi de făcut și câteva cuvinte de dăruit. Refuz. Să interzicem ursuza noastră ușă mogulilor înfumurați, cămătari ai deșertului. Opera nevulgarizabilă, ca oblon sfărâmat, nu inspiră hărnicie, doar sentimentul reînnoirii sale.
Ceea ce așteptăm în timpul somnului, sunt tocmai bătăile inimii noastre, nu izbucnirile sufletului nostru fără lucru.
A muri înseamnă să treci prin urechile acului după numeroase înfrunziri. Trebuie să străbați moartea ca să te ivești înaintea vieții, în starea de modestie suverană.
Cine mai cheamă? Dar răspunsul nu-i deloc dat.
Cine mai cheamă pentru o risipă fără frâu? Comoara întredeschisă a norilor ce ne-au escortat viața.
Sensul versurilor
Piesa explorează idei filozofice complexe, juxtapune perspectivele lui Baudelaire și Nietzsche asupra suferinței și existenței. Vorbește despre condiția umană, lupta cu grijile și căutarea sensului într-o lume haotică.