Trandafir, pururi domneşti; antichităţii
fostu-i-ai potir fără chenar aurit;
nouă ne eşti floarea deplinătăţii,
chip nenumărat, niciodat’ istovit.
Mândrul avut, veşmânt peste veşmânt,
învăluie-un trup ce-i doar strălucire;
dar însăşi petala despuiată-i în vânt,
şi-i veşmântului, oricând dezminţire.
De veacuri mireasma ta ne-îmbie
cu gingaş nespuse numiri;
preaslăviri către bolţi înălţate.
Nu ştim cum să-ţi spunem, ghicim..
amintiri către tine se-ndreaptă, o mie,
ceasuri râvnite ce pot fi chemate..
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra frumuseții eterne a trandafirului și a modului în care acesta a fost venerat de-a lungul timpului. Vorbește despre parfumul și semnificațiile sale nespuse, evocând amintiri și dorințe.