Rainer Maria Rilke – Elegia a Cincea

(dedicată doamnei Hertha Koenig).
Spune-mi, cine sunt ei, rătăcitorii, aceștia puțin
mai efemeri decât noi, aceștia care de timpuriu dau năvală,
grăbiți pentru cine, – de dragul cui, repeziți de o voință mereu
nepotolită? Îi înșfacă, îi aruncă,
îi stoarce, îi încovoaie și iarăși îi prinde; ca și cum aerul
ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos
pe covorul ros și tot mai subțiat de necontenitele lor salturi,
pe acest covor pierdut undeva în văile lumii.
Lipit ca un plasture, ca și cum cerul mahalelor
ar fi rănit în acel loc pământul.
Și abia, iată, ridicați în picioare,
luând acolo chipul majusculei primordiale
a prezenței.., de-ndată de asemeni bărbații
cei mai puternici sunt rostogoliți iarăși,
ca dintr-o joacă, îl înșfacă neîncetat,
precum August cel tare, la masă,
o farfurie de cositor.
Ah! și-n jurul acestui centru,
trandafirul contemplării:
înflorește și se scutură. În jurul
acestui șteamp – pistilul – care, atins de propriu-i
polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct
al nemulțumirii, fără ca el niciodată s-o știe, –
nemulțumire schițând un ușor surâs prefăcut
și lucind cu subțirea sa coajă ce stă să se frângă.
Și-acolo, veștejitul, zbârcitul halterofil,
care-acum, bătrân, bate doar toba,
scufundat în pielea-i atât de largă
că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul
ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt,
aici, i-ar supraviețui, surd și uneori puțin rătăcit
în pielea sa văduvită.
Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, –
ca și cum ar fi fiul unei cefe și al unei călugărițe, – solid
și bine-mplinit, în întregime numai mușchi și naivitate.
O, voi,
de care o suferință, ce copil încă era,
se amuza ca de o jucărie,
în una din lungile-i convalescențe..
Și tu, cel care într-o cădere
așa cum numai fructele o cunosc, tu care
fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul
mișcării făurite de ele toate (și care, mai iute ca apa,
străbate-ntr-o clipă primăvara, vara și toamna) –
tu care cazi și te izbești de mormânt:
uneori, într-un scurt interludiu, pe fața ta o icoană-a iubirii
ia naștere, mamei tale, rarei ei duioșii menită;
totuși, de-a lungul trupului tău,
uzat până la a nu mai avea relief,
acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăcește, se pierde.. Și iarăși
bărbatul și-a lovit palmele pentru un nou salt și înainte ca pentru tine
o durere să devină vreodată mai deslușită,
aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind,
preîntâmpină izvorul suferinței tale, și dintr-o dată
în ochii tăi izbucnesc trupeștile lacrimi.
Și totuși, orbește,
surâsul..
Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată
floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Așaz-o printre
acele bucurii nouă încă nedeschise: și pe grațioasa urnă
slăvește-o cu o înflorită, înaripată inscripție:
„SUBRISIO SALTAT”
Apoi tu, fermecătoareo,
tu, ocolită tăcut
de cele mai încântătoare bucurii. Poate că
franjurile tale se bucură pentru tine -,
sau pe sânii tăi zvâcnind de tinerețe
mătasea de un verde metalic
infinit răsfățată se simte și nimic nu-i lipsește.
Tu, mereu altfel, pe toate talerele șovăitoare
ale echilibrului, oferind fructul seninătății
în plină lumină sub umeri.
Unde, o, unde e locul – îl port în inimă –
unde ei sunt încă departe de a putea, unde încă unul de pe celălalt
căzând, ca într-un neizbuit salt
a două animale stângaci împerecheate; –
unde greutățile sunt încă apăsătoare,
unde pe vergile zădarnic învârtindu-se,
farfuriile încă se clatină..
Și dintr-o dată în acest trudnic Nicăieri, dintr-o dată,
locul cu totul negrăit, unde Preapuținul pur
de neînțeles se preschimbă și brusc
zvâcnește în acel Preamult golit.
Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre
iese din număr și-n nimic se preface.
O, piețe, o! piețe-n Paris, nesfârșită scenă de spectacole,
unde modista, Madame Lamort,
împletește și răsucește și țese
drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt
din care născocește mereu alte noduri și funde și flori,
cocarde, fructe artificiale
– toate cu false culori –
pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preț redus.
………. ……………………………….
Îngere! ar fi un loc – dar pe care noi nu-l cunoaștem –
și acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiții
ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire,
și-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate,
turnurile voluptății,
scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite
una de alta, – și ar putea
în fața spectatorilor din zori, nenumărații morți tăcuți:
merei ascunșii, de noi neștiuții,
micii lor bănuți de fericire, valoroși în eternitate, cu-adevărat
înaintea celor doi surâzând în sfârșit
pe alinatul covor?