Rainer Maria Rilke – Elegia A Patra

O, pomi ai vieții, o, când iernatici?
Noi nu suntem una, în deplină comuniune. Nu suntem
uniți printr-un acord ca păsările migratoare.
Depășiți și zăbavnici, brusc silnicim vântul
și ne prăbușim într-o mlaștină nepăsătoare.
Noi înțelegem înflorirea și ofilirea ca pe unul și același timp.
Și undeva hălăduiesc încă lei, și nu cunosc –
atât timp cât maiestuoși sunt – nici o slăbiciune.
Ci noi, când gândim la Unul, simțim deja în toată plenitudinea
copleșitoarea prezență a Celuilalt.
Dușmănie-i pentru noi cel care ni-i cel mai aproape. Îndrăgostiții
nu se izbesc unul într-altul de zăgazuri mereu, ei care
își făgăduiseră largi zariști, goană fabuloasă, o patrie?
Acolo, pentru un desen fulgurant de o clipă, trudnic,
un fundal contrastant ni se pregătește pentru-a vedea fugara imagine;
căci cu noi totul este foarte deslușit. Dar conturul lăuntric
al simțirii nu-l știm: doar ceea ce-l modelează din afară.
Cine nu s-a așezat plin de neliniște
în fața cortinei inimii sale?
Ea s-a deschis și iată: decorul este cel al unui adio.
Ușor de înțeles. Știuta grădină,
și ușor unduitoare: abia apoi intră Dansatorul.
Dar nu el ÎNSUȘI. Destul! Căci oricât de îndemânatec s-ar mișca,
el e deghizat și devine un burghez
care intră în casă prin bucătărie.
Dar nu mai vreau aceste măști umplute pe jumătate.
Nu. Mai curând păpușa. Măcar ea e plină. Vreau paiața
și sforile ei și chipul ei
încropit din aparență. Aici. Mă aflu înainte-i.
Și chiar când lămpile s-ar stinge, chiar când
mi s-ar spune: s-a sfârșit, asta a fost totul! – chiar dacă
dinspre scenă nu ar mai veni decât pustiul cu-al său curent de aer cenușiu,
chiar de n-aș avea lângă mine nici unul din tăcuții mei străbuni,
nici o femeie și nici măcar băiețelul cu ochii căprui și sașii;
eu totuși rămân. Rămâne mereu ceva de văzut.
Nu am dreptate? Spune-mi tată, tu, care-ai cunoscut
gustul atât de amar al vieții, gustând-o pe a mea,
tu, gustând încă pe măsură ce creșteam
primele iluzii tulburi ale neînduplecatei mele solii;
tu, care, chinuit de amarul iz al unui atât de straniu viitor,
iscodai privirea-mi încețoșată;
– o, tu, tată, care de când ai murit, atât de des
te neliniștești în mine, în nădejdea mea,
tu, care renunți pentru mărunta mea soartă
la seninătatea aceea pe care doar morții o au, aceste domnii
ale seninătății, – nu am dreptate? Și voi, spuneți-mi,
nu am dreptate, voi care mi-ați dăruit iubirea voastră
pentru firavul meu început de dragoste, de la care mereu
mă-ntorceam, căci pentru mine spațiul din chipul vostru,
atunci când îl iubeam, se pierdea în spațiile lumii,
în care voi nu mai erați.. : când doresc să aștept
în fața scenei de păpuși, sau mai degrabă, nu, să privesc atât de intens
încât să devin numai privire, astfel ca la urmă
ca actor un Înger trebuie să se arate,
iar el ridică păpușile din nou să joace.
Înger și Păpușă: iată în sfârșit un spectacol!
Atunci se armonizează ceea ce, cât suntem aici,
dezbinăm. Și iată că din hora anotimpurilor noastre
se-nalță spre noi întregul circuit al preschimbării. Atunci
jocul îngerului suie dincolo de noi. Iată, muribunzii
nu trebuie să-și dea seama că tot ce înfăptuim noi
e doar simplu pretext. Nimic
nu-i el însuși. O, ceasuri ale copilăriei,
când îndărătul figurilor nu se mai afla nimic decât
trecutul iar înaintea noastră deloc viitorul.
Firește, noi am crescut și uneori am fost siliți
să ne maturăm mai curând, pe jumătate din dragoste
pentru cei neavând nimic altceva decât că se făcuseră mari.
Și totuși, în singuratica noastră pribegie,
eram mulțumiți cu tot ceea ce dăinuie și stam acolo
în spațiul care desparte lumea de jucărie,
în locul acela, dintru început
întemeiat pentru un eveniment pur.
Cine arată un copil, cum se ține anume? Cine-l așază
în constelație și-i pune în mâini
măsura distanței? Cine plămădește din pâine cenușie,
ce se-ntărește, moartea copilului, – sau în gura-i rotundă
i-o lasă ca pe miezul
unui măr frumos?.. Ucigașii lesne
îi poți înțelege. Dar aceasta: moartea,
întreaga moarte și chiar ÎNAINTE de viață atât
de suav să o porți și să nu fii rău,
aceasta-i mai presus de cuvinte.

Sensul versurilor

Piesa explorează complexitatea vieții și a morții, căutând sens în efemeritatea existenței. Vorbește despre transformare, despre rolul îngerilor și despre amintirile copilăriei ca refugiu.

Lasă un comentariu