Rainer Maria Rilke – Apus de Soare-n Scania

E parcu-n loc înalt. Ca dintr-o casă
dintr-însul ies, amurgul când se lasă,
și-ajung în seară, -n câmp întins și-n vânt,
același vânt pe care-l simt și norii,
și râul clar; și morile de vânt
atunci când macină domol din zorii
de ziuă până-n asfințit, sub cer.
Unul din lucrurile derizorii, -s
și eu, acum, în mâna lui, sub cer..
Dar oare-i cer?.
E-un luminos albastru
cu nori ce-apar în cete tot mai pure
cu, dedesubt, un alb de alabastru
încercuit de dungi subțiri și sure
în forfotă, acum, pe-un roșu cald,
și peste toate, gloria fără surle
a unui soare-n scapăt – în mișcare
lăuntrică ce-și este reazim sie,
ivind himere, aripi, câte-un fald
și munți înalți, clopotnițe și turle,
‘nainte să luceasc-ntâiul astru –
și, din senin, o poartă-n zări, pe care
poate că numai pasărea o știe.