Amurgul arunca cea din urmă pară
Şi-un vânt mişca lin nuferii de ceară.
Uriaşii nuferi cu feţe ofilite,
Lucind printre stuhuri pe ape-adormite.
Eu rătăceam singur, plimbându-mi necazul
Sub plete de sălcii ce-mprejmuiau iazul
Peste care ceaţa-nchipuia o mare
Deznădăjduita, albă arătare,
Şi unindu-mi plânsul cu-al larilor vaier
Ce bătând din aripi se chemau prin aer,
Printre sălcii triste, unde singuratic
Îmi plimbam necazul, când giulgiul noptatic,
Întinzând asupră-i umbra mortuară,
Veni ca să-nece cea din urma pară
Şi nuferii veştezi cu feţe ofilite,
Uriaşii nuferi pe ape-adormite!…
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și singurătate profundă, folosind imagini ale naturii în declin (amurg, nuferi veștezi) pentru a reflecta sentimente de tristețe și apropiere de moarte. Naratorul se plimbă singuratic, identificându-se cu atmosfera sumbră a peisajului.