Există cimitire singure,
morminte pline cu oase fără sunet,
inimi trecând printr-un tunel
întunecat, întunecat, întunecat;
murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi,
ca și când ne-am îneca în propria inimă,
ca și când ne-am duce căzând dinspre piele
înspre suflet.
Există cadavre,
există tălpi lipite pe lespedea rece,
există moarte în oase,
ca un sunet pur,
ca un lătrat fără de câine,
moarte ce iese din anumite clopote,
din anumite morminte,
crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul.
Eu singur am văzut uneori
sicrie cu lumânări desprinzându-se din oră,
cu defuncți palizi, cu femei cu pletele moarte,
cu brutari albi ca îngerii,
cu fete visătoare căsătorite cu notari,
sicrie urcând râul vertical al celor morți,
râul cenușiu,
în sus, cu lumânări umflate de sunetul morții,
umflate de sunetul tăcut al morții.
Sunetul este cel în care sosește moartea,
ca un pantof fără picior, ca o haină fără om,
vine și ciocănește cu un inel fără piatră, fără deget,
vine și strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej.
Și totuși, pașii ei s-aud,
veșmintele ei sună tăcut, ca un copac.
Eu nu știu, cunosc prea puține, abia văd,
dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede,
violetelor obișnuite cu țărâna,
pentru că fața morții e verde,
pentru că privirea ei e verde,
ca ascuțita umezeală a unei frunze de violetă
în sobra ei culoare de iarnă exasperantă.
Uneori moartea trece prin lume
ca o mătură,
linge țărâna căutând defuncții,
e chiar în mătură,
în limba morții căutând morții,
în acul morții căutând firul.
Moartea-i pe laviță :
în saltea, în pernele cernite;
trăiește întinsă și deodată suflă:
suflă un sunet întunecat care umflă cearșafurile.
Există paturi care plutesc spre portul
unde-i așteaptă moartea îmbrăcată în amiral
Sensul versurilor
Piesa explorează omniprezența morții și modul în care aceasta pătrunde în toate aspectele existenței. Moartea este personificată ca o entitate care caută și revendică vieți, lăsând în urmă un sentiment de gol și melancolie.