Cu mintea-mi doar, cu degetele mele,
cu blânde ape inundate lent,
cad în imperiul florii de nu-mă-uita,
într-o tenace atmosferă de durere,
într-o uitată sală deprimantă,
într-un mănunchi de-amar trifoi.
În umbră cad, în mijlocul
unor zdrobite lucruri,
privesc păianjeni, hrănesc pădurile
unor secreți copaci nedezvoltați,
pășesc prin umede urzeli ciuntite
din vietatea substanței și tăcerii.
Dulce materie, ah, roză cu aripi vestejite,
mă urc pe-a ta petală din străfund,
cu pasul greu de roșia trudire,
și-n aspra-ți catedrală-ngenunchez
lovindu-mi buzele c-un înger.
De dinaintea ta eu sunt culoarea lumii,
de dinaintea paloșelor tale moarte,
mai vechi ca inimile tale-mpreunate,
mai vechi decât mulțimile-ți tăcute.
Eu buclă-ți sunt pe valul de izuri muribunde,
învăluite-n toamnă și tărie;
sunt eu pornind într-un voiaj funebru
prin galbenele tale cicatrice;
sunt eu cu plânsul meu fără origini,
fără mâncare, singur, încă treaz,
intrând pe coridoarele ascunse
și-ajuns la enigmatica-ți esență.
Observ mișcându-se curenții tăi uscați
și văd cum cresc indefinite mâini,
ascult; ocenicele tale plante,
scrâșnirea nopții și furii agitate,
și simt cum frunze mor pe dinăuntru,
încorporând materii verzi
bolnavei tale nemișcări.
Pori, vene, cercuri de iubire,
povară, călduri silențioase,
săgeți înfipte în sufletu-ți căzut,
ființe dormind în gura ta-nchegată,
praf dulce de pulpă mistuită,
cenușă plină de suflete topite,
veniți la mine, în visu-mi nesfârșit,
cădeți-mi în iatac cum noaptea cade
și cade mereu ca apa zdrențuită,
și atârnați-mă de viața și de moartea voastră
și de substanțele mereu supuse,
de ale voastre moarte turturele neutrale,
să facem foc, și liniște, și zgomot,
și-apoi să ardem, să tăcem și clopote să tragem.
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie interioară profundă în esența naturii și a ființei, confruntându-se cu moartea și efemeritatea. Este o meditație asupra transformării și a ciclului vieții, văzută prin prisma elementelor naturale.