Octavio Paz – Pasărea

O tăcere de aer, lumină și cer.
În liniștea transparentă
ziua se odihnea:
transparența spațiului
era transparența tăcerii.
Lumina nemișcată a cerului pacifica
creșterea ierburilor.
Gâzele pământului, printre pietre,
sub aceeași lumină, erau pietre.
Timpul se împlinea în minut.
În liniștea absorbită
se consuma după-amiaza.
Iar o pasăre cântă, săgeată subtilă.
Pieptul de argint rănit vibră cerul
se mișcară frunzele,
ierburile se treziră..
Și simții că moartea era o săgeată
pe care-o trăgea nu se știe cine
și că-ntr-o clipită de ochi murim.
El pájaro
de Octavio Paz.
Un silencio de aire, luz y cielo.
En el silencio transparente
el día reposaba:
la transparencia del espacio
era la transparencia del silencio.
La inmóvil luz del cielo sosegaba
el crecimiento de las yerbas.
Los bichos de la tierra, entre las piedras,
bajo la luz idéntica, eran piedras.
El tiempo en el minuto se saciaba.
En la quietud absorta
se consumaba el mediodía.
Y un pájaro cantó, delgada flecha.
Pecho de plata herido vibró el cielo,
se movieron las hojas,
las yerbas despertaron..
Y sentí que la muerte era una flecha
que no se sabe quién dispara
y en un abrir los ojos nos morimos.