S-a-ntins sezonul pân’ la cimitir.
Un lung ogor de trupuri goale
pe care calcă vara
neocolind nici capetele, necruțând
nici ochii-nchiși în care dau târcoale
albastre-notătoare
și iepe-n tropot blând,
pentru că nu mai este loc sub soare.
La anul vom deșuruba
și ultimele cruci, ne vom întinde,
tot goi, în vechile morminte,
sub lespedea solară și fără epitaf.
Cu șoldurile strâns lipite,
amanții nu se mai întorc unul spre altul.
Vezi? Umerii ni se ating. Nu tresărim.
S-a-ntins sezonul pân’ la țintirim.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a inevitabilității morții. Natura și cimitirul devin un singur spațiu, sugerând o acceptare stoică a sfârșitului și o pierdere a individualității în moarte.