Amurgul ca o rouă, încondeiază-n sânge
păienjenișul ramurilor
ce-și desfac tăcut
uscate brațe lungi, ca un sărut amarnic.
Zadarnic stau pe banca grea de piatră,
iubita-mi și-a uitat gropițele-n obraji…
Nețărmuritul împietrit mă înfioară,
iar liniștea ca un ecou
se frânge-n țărmuri,
dar sălciile-și plâng șuvițele de ceară
în cenușiul lacului rămat în sticlă
Și bolta noroasă se încruntă-n lac.
Pe lângă aleea decoltată-un șir de plopi
Își moaie frunțile-n străfundul
nemișcat
spre unde dinspre toamnă apa a secat…
Frunzișul ruginit de-acum un an
își poartă moartea pe crâmpeiele de nea
mânjite în noroiul cu miros de ploaie
…În basm e totu-ncremenit și umed…
Văzduhul naște-ncet puzderii de arginți
nemuritori în viața lor de-o clipă.
Întinde noaptea neagra ei aripă
de fantasm
și lacul tot se oglindește-n cer.
Mai mi-au căzut azi noapte-n vis
trei dinți.
Duminică, undeva, la lacuri
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj hibernal melancolic, unde natura se află într-o stare de așteptare și reflecție. Naratorul pare să mediteze asupra trecerii timpului și a pierderilor, într-un cadru dominat de liniște și umbre.