Tu ce stând cumpăna vremii îi măsuri,
Tu ce măsuri curgerea lumii în haos
După câte ori se ivește umbra,
Soră luminii.
O, Saturn tu, care domnind genunea,
Te-ndrăgi atât, că, privind la tine,
Din adâncul întunecat ea dete
Naștere lumii.
Cel dintâi din zei răsărind din haos,
Generații trec, de zei și de oameni,
Numai tu rămâi pe deasupra tuturor
Cel de pe urmă.
[1880].
Poezie inedită
Sensul versurilor
The poem reflects on Saturn as a timeless observer of the universe, measuring time and witnessing the rise and fall of generations. It emphasizes Saturn's enduring presence amidst chaos and change, highlighting themes of mortality and the cyclical nature of existence.