De-așa-i că-un sculptor uneori se scoate
pe el sculptând pe alții, pe-al ei sine
l-aș scoate ca pe mine,
cum ea mă face: trist și fără vlagă.
De-aceea se prea poate
ca eu să ies când vreau făptura-i dragă.
Aș zice: piatra vagă
cu ea prin duritate,
sculptând-o, capătă asemănare;
nu pot, nu pot cât timp mă neagă,
sculpta, adevărat e,
decât mizerele-mi bătrâne mădulare.
Cum arta harul are
de-a înveșnici splendoarea maiestoasă,
să fie bună ca s-o fac frumoasă….
din Poezii, traducere de C. D. Zeletin
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre sculptor și creație, reflectând asupra modului în care artistul se transformă și este transformat de subiectul său. Există un sentiment de tristețe și neputință, sugerând că procesul artistic poate fi dureros și că artistul se simte limitat de propria condiție.