Ploaia de primăvară singură,
cu sulița și cu chivară,
a trecut prin pădure la pas,
pe calul ei verde.
În glumă-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
și-atingându-i haina și părul,
înflorea măcieșul și mărul.
Cu platoșa strălucind și cu pene
deasupra coifului său, alene,
cumpănindu-se și visând războaie,
trecea tânăra ploaie.
Gorunii spuneau: Fat-Frumos,
dă-te de pe calul tău jos.
Aici doarme pajura și balaurul,
strălucind la soare ca aurul.
Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casă
iarba cum crește grasă.
Se făcea senin, mai senin.
Cavalerul pălea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici fața.
Îl fura soarele, ceața.
Calul cădea în genunchi și cădea
sulița, în vârf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede,
pentru cine nu crede.
(1943)
Sensul versurilor
Ploaia de primăvară este personificată ca un cavaler care aduce transformare și viață, dar și o melancolie a trecerii. Imaginea cavalerului se estompează în lumina soarelui, simbolizând efemeritatea și transformarea naturii.