I.
Hafis.
La început – se știe – stelele aveau pe cer
cărările cu stângăcie trase la-ntâmplare;
din arcuirea zveltă a sprâncenei tale
a-nvățat odată Luna
să-și arcuiască drumul ei pe boltă
– peste mare.
II.
Psalmistul.
Când treci fără sandale pe sub tei,
porumbii adormiți pe streșini ciuruite
se trezesc, crezând
că pașii tăi, mărunții, sunt semințe azvârlite
de-o mână bună pentru ei.
III.
Anacreon.
În vițe roșii strugurii par sânii goi
ai toamnei, care se dezbracă rând pe rând
de foi.
Smulge-i tu din trunchiul lor robust
și stoarce-i,
stoarce-i bulgărilor de pământ
în gură – ca să-ți văd mânuțele
de dărnicie tremurând
și degetele umede de must.
IV.
Misticul.
Trupul tău și sufletul, înaltul, își sunt
ca doi frați gemeni: se-aseamănă
așa de mult că
nu știi când e unul, când e altul.
Eu nu-ți cunosc la chipu-i numai
sufletul.
De câte ori îți întâlnesc din întâmplare
trupul, nu-l
bănuiesc, nedumerit mă-ncurc și cred că-i –
sufletul.
Sensul versurilor
Piesa explorează frumusețea naturii și a iubirii prin intermediul unor figuri poetice clasice. Ea reflectă asupra conexiunii dintre trup și suflet, sugerând o unitate profundă și misterioasă între cele două.