Îi este pustiului sete
de sfinți și de rouă.
O mie nouă sute treizeci și nouă!
An fără rouă.
De semenii noștri,
de-așezăminte,
de-abia ne aducem
prin timpuri aminte.
Cetatea aceasta nu știm
de-i veche sau nouă
S-a spune odată: ’39
An fără rouă.
Crește pustiul: vai nouă!
Nici sfinți și nici rouă.
O, semeni și-așezăminte,
Vai nouă, vai nouă!
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de pierdere și dezolare, posibil legat de evenimentele din anul 1939. Vorbește despre uitarea valorilor și a legăturilor umane, sugerând un peisaj spiritual arid.