A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.
Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: – apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.
În româneşte de Ion Frunzetti
Sensul versurilor
Piesa descrie o transformare interioară prin intermediul imaginilor naturii. Vântul ia tristețea, natura renaște, iar sufletul se purifică în lumina apusului, căutând uitarea durerii și regăsirea bucuriei.