Ușor ne pare-acum că este totul
În schimbător trecut irevocabil:
Socrate, după ce-a băut cucuta,
Vorbește liniștit despre-al său suflet,
În timp ce moartea-albastră suie-ncet
Din tălpile înghețate; implacabil
Ajunge spada-n talger de balanță;
Impune Roma hexametrul spornic
Acestei marmori obstinate-a limbii
Pe care, sfâșiată, o vorbim;
Și Hengist cu pirații ce străbat
Trăgând la rame marea înfuriată
Și-ntemeiază-un viitor Imperiu;
Monarh saxon norvegulu-i oferă
Pământ de-ngropăciune și înainte
De-apus făgăduința-nfăptuiește
În bărbătească luptă; călăreții
Pustiului ce-acoperă Orientul
Și-amenință cupolele Rusiei;
Persanul ce înșiră cea dintâi
Din cele O mie una nopți și n-are
Cum știi că a-nceput o carte care
Va fi necontenit reluată-n veac
Și nu se va îneca-n uitarea mută,
Salvează Snorri, în pierduta-i Thule,
În palide asfințituri lenevoase
Și-n noaptea priicioasă amintirii,
Povestea sacră-a zeilor germanici;
Și Schopenhauer tânăr, care află
Alcătuirea generală-a lumii;
Și Whitman, în redacția din Brooklin,
În izuri de tutun și cerneluri,
ia hotărârea necuprinsă, fără
Să spună nimănui, întreaga lume
Să fie și o carte-a tuturor;
Și Arredondo, care-n zorii zilei
Pe Borda-l hăcuie-n Montevideo
Și se predă spunând c-a săvârșit
El singur fapta, fără ajutoare;
Soldatul care moare-n Normandia,
Soldatul care moare-n Galileea.
S-ar fi putut ca toate-aceste lucruri
Să nu fi fost. Aproape că n-au fost.
Le-nchipuim într-un trecut fatal.
Alt timp decât prezentul nu există :
E apogeul lui va fi și-a fost,
Când se prelinge firul de nisip.
E iluzoriul ieri de-ncremenite
Figuri de ceară vastă încăpere
Ori de reminescențe literare
Ce timpul le destramă în oglinzi.
Eric cel roșu, Brenus, riga Carlos,
Evanescent apus ce-afost al tău,
Nu-n amintire-s, ci în veșnicie.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii trecătoare a timpului și a modului în care percepem trecutul. Evenimentele istorice și figurile importante sunt văzute ca fiind aproape inexistente, dar totuși prezente în eternitate, nu doar în amintire.