Un pictor ne-a făgăduit un tablou.
Acum, în New England, am aflat că a murit. Am simțit,
la fel ca alte dăți, tristețea pe care o încerci când înțelegi
că suntem precum un vis. M-am gândit la omul acela
și la tabloul pierdut.
(Numai zeii pot făgădui, fiindcă sunt nemuritori.)
M-am gândit la un loc dinainte stabilit unde pânza
nu va fi atârnată.
M-am gândit apoi: dacă ar fi aici, cu timpul ar ajunge un
lucru printre celelalte, un lucru și nimic mai mult,
înscriindu-se printre zădărniciile și obișnuințele casei;
acum e nelimitat, necontenit, în stare să ia orice formă
și orice culoare și fără a fi legat de nici una.
Într-un anumit fel există. Va trăi și va crește ca o muzică
și va fi cu mine până la sfârșit.
Îți mulțumesc, Jorge Larco.
(Și oamenii pot făgădui, fiindcă în făgăduință există ceva nemuritor.)
Sensul versurilor
The poem reflects on the death of a painter and the loss of his promised painting. It explores the idea that the unfulfilled potential of the artwork becomes limitless and immortal, existing in a way that transcends physical form and continues to inspire.