Nu, nu pleca la Lethe, nici nu bea
Din vinul de-aconit otrăvitor;
Şi nu răbda sărut pe fruntea ta
Cu-al Persefonei fruct vătămător;
Din rod de tisă nu-ţi face şirag
Şi nu lăsa nici molii, nici gândaci,
Pe Psyche să o roadă, şi nu da
La cucuvele totul în vileag;
Căci umbre vin şi nu ai ce să faci
Şi orice suflet trist vor îneca.
Dar când melancolia va cădea
Ca ploaia dintr-un nor ce-a plâns tăcut,
Ce udă flori ce altfel s-ar usca
Şi-un văl de-April pe deal s-a aşternut;
Pe-un trandafir să pui jalea ce-o simţi
Sau pe un curcubeu iscat de val,
Ori pe bujorii mari, împărăteşti;
Iar când stăpâna-şi va ieşi din minţi,
Tu mâna să i-o prinzi sentimental
Şi cu-ai ei unici ochi să te hrăneşti.
Cu Frumuseţea stă, ce va pieri;
Şi Bucuriei, care-a fost cu ea
Îi spune-adio; lasă doruri mii,
Şi ca albina din otravă bea;
Ah, colo-n templul marii Desfătări
Melancolia are un altar,
Văzut numai de cel ce-n gura lui
Ascunde-al Bucuriei fin nectar;
Şi care va gusta din întristări,
Căci ea ca pe-un trofeu îl pune-n cui.
Sensul versurilor
Piesa explorează profunzimea melancoliei, legătura ei cu frumusețea și bucuria, și modul în care acceptarea tristeții poate duce la o înțelegere mai profundă a vieții. Melancolia este prezentată nu ca o emoție pur negativă, ci ca o parte integrantă a experienței umane, legată inextricabil de frumusețe și plăcere.