Vouă, Grații, v-așterne frunzele-acestea poetul
Pe-altarul curat, muguri puțini, trandafiri.
Și-o face senin. Artistul se bucură când e
Munca sa împrejur ca un înalt Panteon.
Jupiter fruntea-i cufundă, Junona din nou i-o înalță;
Phoebus iese pășind, scutură aur comat;
Rece cată Minerva în jos, iar Hermes, ușorul,
Capu-l întoarce glumeț și totodată-ndrăgit.
Dar către Bachus, duios visătorul. Citera-și rotește
Ochi de poftă-ndulciți, chiar și în marmoră uzi.
De-mbrățișarea-i aminte-i plăcut și pare că-ntreabă:
Fiul cel strălucitor, el să stea lângă noi?
Sensul versurilor
Poezia este o ofrandă adusă grațiilor, muzele artei. Poetul își găsește bucuria în creație, asemeni unui Panteon unde zeii îl inspiră. Este o celebrare a frumuseții și a inspirației divine.