Pustiu, tristeţi pustiitoare.
Nouri albesc. Curând va ninge.
Pădurea-n zarişti călătoare
Se-nchide-n sinea ei şi plânge.
Sub cerul cu albaştri nori
Tot întunericul îl port,
Sălbatec, din păduri şi flori,
Sunt ca siberii peste tot.
Câmpii şi văi cutreierând,
Voi traversa fără-ncetare
Şi nu voi şti, în paşi călcând,
Că frunza-i stinsă sub picioare,
Spre-a pădurarului căsuţă
Mă voi urca şi m-or vedea
Acoperişurile toate
În noaptea de-ntuneric grea,
Dar am să văd în prag, umilă,
A pădurarului fecioară,
Cu mână mică şi fragilă
Să mă salute ea, ştrengară?
Pe bluza ei cu linii multe
Sunt toate stelele cereşti,
Iar sub bluziţă – două puncte
Neîmplinite şi fireşti.
Versuri tălmăcite de Traianus
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de singurătate și melancolie, folosind imagini ale naturii pustii și reci. Naratorul se simte izolat și poartă întunericul cu el, căutând o rază de speranță într-o lume rece și neprietenoasă. Finalul sugerează o posibilă întâlnire cu inocența și frumusețea, dar lăsând loc incertitudinii.