Pe vârful dealului de unde vezi
Albastrul șes al vremii și al zării,
Răsar cu seara, zvelte, din livezi,
Și albe ca fecioare-n portul țării.
Păstrând în mers cadența unui joc
Sau ritmul unui șir de pășitoare,
Coloanele-nmărmurite-n loc
Înalță, cum duc fetele urcioare,
Un dar de foi ce cade din ghiveci
Cu vițe împletite în lumină
Bălaie, ca păr blond pe umeri reci.
Senine-n gravitatea lor deplină.
Adună armonia ce s-a dus,
Și-altarul unde nimeni nu se-ndură
La jertfă când e soarele-n apus,
Îl văd pătrat, cu duh de piatră dură.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj contemplativ, unde elemente naturale și arhitecturale se împletesc cu sentimente de armonie pierdută și reflecție spirituală. Templul, văzut în apus, devine un simbol al căutării unui sens mai profund.