La margine de codru stătea, așa de-o parte,
Ca unul care frunza și umbra nu-și împarte
Cu alții. Singuratic se bucura de cer.
Și turma care suie la munte în Prier.
Și turma ce coboară când negura e joasă,
Le adună în roată coroana maiestuoasă.
Din când în când un vultur venit de pe Parâng
I se oprea pe ramuri. Furtunile, ce frâng
Stejari și brazi, pe dânsul nu l-au răpus nici una.
În nopțile de vară strângea în brațe luna
Și, ca o soră, ploaia i se plângea la piept.
Zbucnit din rădăcină, adânc și înțelept,
Creștea tăcut cum crește pe ceruri Carul Mare –
Și frunza lui de aur în lină scuturare
Cădea, din toamnă-n toamnă lăsându-l tot mai tare.
O bună dimineața, călcând cu pasul greu,
Doi bieți creștini urcară purtând un ferăstrău –
Și umbra le-ntinse copacul cu iubire.
Abia când fu să pice avu o tresărire –
Își clătina pe ceruri frunzișul fără vânt
Și, prăbușit pe spate la pământ,
Le dărui, în cruce, tulpina preacurată.
Sensul versurilor
Poezia descrie un fag singuratic și puternic, martor al trecerii timpului și al naturii. Finalul prezintă sacrificiul copacului, dăruindu-și trupul unor oameni, simbolizând generozitatea și jertfa.