Terasele coboară către mare
Cu pasul de-armonie împletit
Purtând pe tavă de aramă floare
Și rodul sudic toamnei ce-a venit
Cu pânze roșii pe străvechea mare.
În cinstea zeului de altădată,
A săditorului de viță pe-aste locuri.
Strivesc pios ciorchini cu boabă-nvoaltă
Privind în larg delfinii prinși de jocuri,
Visând la zeii ce-au trăit odată.
La valul despicat de luntrea Argo
La spumă dăruind pe Afrodita.
Lung îmi descântă-n suflet și mai larg o
Descântă-n clipe vremea, nesfârșită,
Cu murmure sub prora luntrei Argo!
Și sub smochinul ce aruncă umbră
Fugară pe vecia unui val,
Las ceasul cel mai sfânt să mă pătrundă,
Înalt, zâmbind uitării, un pocal –
Pe când Dionysos pândește-n umbră.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie și reverie, conectând prezentul cu trecutul mitologic al locurilor. Naratorul contemplă frumusețea naturii și își imaginează zeii antici, într-o atmosferă încărcată de istorie și spiritualitate.