Ion Caraion – Neliniștea

Cocorii nu-ndeamnă
și bruma nu-ntreabă.
Așterne-te, toamnă,
difuză podoabă.
Pe lacuri de smoală
cu coapse pietroase
din pulpa domoală-a
poroaselor oase,
ies movi scarabeți,
râd putrede sucuri –
femei și bureți
zidite în lucruri.
Ah! clipa s-adoarmă
ai vrea-o în tine,
vioară sau armă,
bandaj ori ciorchine.
Prin timpi, ori durate,
își plescăie lobii
panouri buzate
și fonfăie plopii.
și nimeni, și singuri
pe uliți – enunțuri –
cu ghetele: linguri
culcate sub zgrunțuri.
de-angoase, de șerpi,
acestei destule
(de ritmi euterpi
descriind libelule).
seci mucegăiri
mult uluitoare:
– nalți miri calomfiri
la stearpa eroare….
Prin seri, prin lucerne
dorm greu și visează
coropișniți eterne-n
extaze de groază.
Coclite-n lucarne
cad fumuri și cad
rar nouri, ca-n pat
ienuperi cu coarne.

Vai, tânără-i jalea
acestui paharnic,
dar totul din cale-n
afar’ de zadarnic.
Tulpinei subțiri,
azbestului mut,
noi – gemeni și miri
apuși lângă scut.
le suntem; – și-apoi
neslobode steble,
zvârlite-n roi
noianuri de greble.
Ecouri și numeni
pe bolți conabii,
cu arborii rumeni
de rouri târzii.
Navighează-n legende
– ridicol spectacol –
cu cerbi de miracol,
cu păsări, cu blende,.
groși vulturi de fontă,
acelorași ghioluri
dând ronde ocoluri
sub stea vagabondă.
Și-arcuind peste funii
penumbre sau alte
chimvale înalte
ca bețele lunii,.
cu flăcări de mână
– ntr-o sumbră amploare,
cad peste fântână
coropișniți de soare,.
și nimeni, și singuri,
apatici – prin case,
cu-angoasele: linguri
putrezind maiestoase,.
sub streașina vieții;
nu-n vise, ci-n strângeri
de gât, pe pereții
cu prelegeri de îngeri.