M-am lăcomit cu gheara care scurmă,
Țărușii rădăcinilor mă-nțeapă,
Zac răscolit la fiecare apă,
iar toamna-mi intră-n curte ca o turmă.
Când – leoarcă de neliniști – trec duiumul
de amintiri ce-mi treieră pământul,
mă povestesc legendele, iar vântul
mă-mprăștie-ntre stele ca pe scrumuri.
Armura mea cu zări interioare
presară secetele vremilor cu glastre.
Crescură bubele pe sufletele noastre
ori mătrăguna rănilor mă doare?.
Curgând coclit cu ploaia pe burlane,
mă desfrunziră anii, curse fierea.
S-au scorojit salcâmul și tăcerea,
ies viermii-n cărni, iar morții pe gorgane.
Pe mădularele credințelor sihastre,
ca azima-nflorit-am la ștubeie.
Ulcioarele dreptății-au să mă beie
cândva din pruncii zodiilor voastre.
Ca să le-o scrie-n trepte, pe ogive,
descăletele-ndrăznelilor de-acuma
n-au să se lase ploilor nici huma
din care scot olarii portative.
La treptele de spirit născătoare
stufosul imn prelinge ca o sfoară,
iar rodiile mele se-nfioară
pe-aceste crengi etern tremurătoare.
Așterneți-mă-n cărțile cu lozii
ce-și cască moale inima de iască,
despodobirea lor împărătească
să mi-o audă-n flaut voievozii.
Din fundul lumii aiurează cine?
desfășurată lacom ca lumina,
văd dezbrăcându-și gloria grădina –
și-o rangă scoate amfore din mine.
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea spirituală și confruntarea cu trecerea timpului prin imagini puternice din natură și metafore complexe. Vorbește despre vulnerabilitate, credință și transformare, sugerând o acceptare a ciclului vieții și al morții.