Spre cer, văzduhul pare înflorit.
O, floare de văzduh în adormire,
cum te închizi de noi;
un fel de lepădat de lucruri vorbitoare
ce încercând să-ți fure mărginirea,
îți urcă prin tulpini de spumă
fulgerătoarele dureri,
spre inima, ce-n forma vieții,
pare a bate-n porți de nicăieri.
În jos te uiți și plângi, săgețile visate,
printre petale ce nu se pot vedea,
în timp ce tu, văzduh al nimănui,
te izolezi în pudica-nscenare
noi te privim, ca în oglinzi bolnave
cu ochii doar pe sceptru adormiți
ca să devină al nostru.
După adormire-n limite îți pătrundem
cu chipul morților, desprins din umbra ta,
dar în asemuirea între noi și ei
de unul singur, Tu nu ne poți vedea,
de aceea, te retragi, spre a-i visa.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema izolării și a retragerii într-o lume a viselor, ca o formă de protecție împotriva influențelor exterioare. Văzduhul personificat se închide în sine, refuzând contactul cu lumea, preferând să viseze la o realitate idealizată.