Te văd pe ziduri tânăr spânzurat
Doi ani vârât de viu în mănăstire
Să ceri din piatră soarele-ndărăpt
Şi-n loc de foc să-şi lepede privire.
Te-ai tot lovit cu graiul de pereţi
Până-ai rămas cu o fulgerătură
Un fel de aur care nu se ia
Nici de pe morţi şi nici de pe scriptură.
Şi când vârteju-acesta te-a cuprins
Uneltele ţi s-au aprins în mână
Şi-n loc să fie ele-n slujba ta
Culoarea-n sânge s-a făcut stăpână.
Şi de la sine-a curs şi s-a mulat
Şi carnea s-a lipit de oseminte
Şi pe o nară duhul sfârtecat
S-a limpezit în strai de la părinte.
Acuma stau la pândă-nveşmântaţi
Cum fost-au nevoiţi de priveghere
Şi ca să nu slăbească în extaz
Începu-şi ziua printr-o junghiere
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior și sacrificiul artistic al lui Grigorescu în perioada petrecută la mănăstirea Agapia. Sugerează o luptă între chemarea artistică și constrângerile spirituale, unde creația devine o formă de eliberare, dar și de suferință.