Homer – Odiseea/Cartea VIII (2)

Jocurile lui Alcinou.
Deci foarte vesel Ares c-a găsit-o,
De mâini o prinse-apoi și i-a vorbit:
„Ei, haide-acum și culcă-te, iubito,
Și-alături dormi cu dulcele-ți iubit,
Căci soțul tău cărarea și-a pornit-o
La sinții cei cu graiul bâlbâit.”
Așa i-a zis și-o strânse-ncet și dulce,
Și-ardea și ea de pofta să se culce.
În pat, deci, s-au suit și se culcară.
Deodată însă cursa-și dete drum
Și multe lanțuri tari se revărsară
Și-i prinse latu-astfel, încât nici cum
N-aveau vreun chip de-a se mișca; deci, stară
Înfipți pe loc și nemișcați de-acum.
Și-atunci ei, în sfârșit, speriați văzură
Că nu mai pot scăpa din legătură.
Și iată că-n curând s-a-ntors din cale
Cumplitul șchiop, și mânios venea,
Căci Soarele cel îmbrăcat în zale
I-a spus ce e, căci Soarele-i pândea.
Deci, stând la naltul prag al casei sale,
Nebună furie-n piept îi clocotea
Și-așa striga, de faptele femeii,
Iar strigătu-i ajunse la toți zeii.
„Veniți, o Zevs, și voi ce-n vecinicie
Trăiți tot vii! Vedeți în patul meu
Un lucru slab, de râs și de mânie!
Că-și bate fata tatei Zevs mereu
De mine joc, că-s șchiop și-n ologie,
Și-n dragoste s-a dat c-un derbedeu,
Căci eu sunt un olog cu boală-n oase,
Iar el frumos, cu glezne sănătoase!
Dar nu-i de vină nimeni pentru mine
Decât acei ce-au fost părinții mei,
Oh, oh! De nu m-ar fi născut mai bine!
Priviți-i, deci, cum dorm, voi vecinici zei,
În patul meu și-n stare de rușine,
Iar eu mâhnit mă uit acum la ei!
Dar oricât se iubesc, lor nu li-e dulce
Și nu cred c-or dori să se mai culce!
Căci iată-acum un chin li-e nenfrânata
Dorinț-a lor. Că-n lanțuri pe-amândoi
Eu am să-i țin așa, până ce Tata
Nu-mi dă depline zestrele-napoi,
Pe câte i le-am dat, luându-i fata,
Cățeaua asta, cum vedeți și voi!
Frumoasă-i este fata, n-am ce spune,
Dar făr’ de frâu în poftele-i nebune!”
Așa striga, și s-adunau ca vântul
De iuți toți zeii la palat în jos.
Veni și cel ce zguduie pământul,
Poseidon mai întâi; veni sfătos
Ermias, cel ce are-adânc cuvântul,
Veni și-Apolo cel cu arc frumos.
Zeițele făceau că nu le pasă,
Și-au stat — știu eu! — și de rușine-acasă.
Deci zeii dătători de cele bune
Priveau din prag, și se porni-n curând
Un mare râs cu hohote nebune!
Și foarte se mirau și ei văzând
Acele lanțuri, căci erau minune.
Și-așa-ntre ei vorbeau acum zicând:
„N-au bun sfârșit păcatele făcute!
Și-ades domolul prinde pe cel iute.
Deși de tălpi atât de sprinten este
Vestitul Ares, dar venind încet,
L-a prins acum, deși e șchiop, Hefeste!
Deci bate-oricând pe sprinten un șiret!
Să dea, deci, gloabă furul de neveste
Spre-a nu se tot ținea de muieret!”
Așa vorbeau de faptă și de plată;
Ci-ntors spre Herme-a zis atunci deodată
Apolo Foibul, meșter al săgeții:
„Vestite vestitor, tu cel ce dai
Tot numai cele bune-ale vieții,
Să-mi spui adevărat: ai vrea să ai
În brațe-așa pe zâna frumuseții
Și prins în laț atât de strâns să stai?”
Deci Hermes a răspuns oftând de colo:
„Vai, dare-ar Dumnezeu, iubite Apolo!
De-aș fi-n de trei ori mai cumplite ițe,
Și-ați sta râzând să mă priviți și zei,
Și toate câte sunt în cer zeițe,
Și tot așa aș vrea, cuprins la sânul ei,
Să-i dorm așa cu capu-ntre cosițe!”
Și-au râs cu hohot fericiții zei.
Poseidon singur nu râdea de-aceste,
Ci mult ruga cu vorba pe Hefeste
Să rup-acele lanțuri încurcate,
Să iasă Ares, că-i ajunge-atât:
„Dă-i drumul! Că mă fac chezașul, frate,
Că totu-ți va plăti, cât ceri, și cât
E datină-ntre zei, și-i cu dreptate!”
Dar zise șchiopul foarte hotărât:
„Ah! De-asta nici nu-ți mai răci cuvântul,
Poseidon, tu cel ce cuprinzi pământul!
La omul rău e rea și chezășia.
În sfatul zeilor eu cum să-ți pui
Zălog cuvântul tău și omenia,
Când el, scăpat de-aici din lanțul lui,
N-ar vrea să-mi mai plătească datoria?”
Răspunse iarăși vechiul zeu: „Îți spui
Că dacă Ares ți-ar fugi, nepoate,
Eu însumi pentru el plăti-voi toate!”
Atunci răspunse șchiopul, deci: „E bine!
Eu nici nu pot nesocoti-ntre noi
Cuvântul tău, și nici nu se cuvine!”
A zis puterea lui Hefest și-apoi
Deschise-acele lanțuri de rușine,
Și-n clipa când scăpar-aceștia doi
Din lanțul lor, s-au repezit cu zborul
Spre Tracia unul, Ares luptătorul,
Iar zâna cea de-a pururi iubitoare
De zâmbete spre Pafos, unde-avea
Dumbrava ei și-altare jertfitoare.
Haritele-o spălară, deci, pe ea
Și-au uns-o cu miresme-ntăritoare,
De cari au zeii mari oricând ar vrea,
Și-n scumpe-au îmbrăcat-o mândre haine,
Cari sunt vederii-un dulce cuib de taine.
Acestea le cânta, deci, vestitorul
De cântece-ntre oaspeți. Și-ascultând,
Prea mult și Odiseu, pustiitorul
Cetăților, se bucura; și-n rând
Cu el se bucura și-ntreg poporul.
Iar regele Alcinou apoi, chemând
Pe Aliu și frate-său, un joc cerut-a,
Căci foarte mândru ei jucau bătuta
Și nimeni nu-i putea la joc învinge.
Luă, deci, mingea și spre cerul nalt
În nori umbroși zvârlea frumoasa minge
Plecat pe spate Aliu, iar celălalt
Sărind ușor și pân-a nu atinge
Pământul sur, o și prindea din salt.
Așa făcură jocul încercării
Cu mingea lor, zvârlind-o-n slava zării.
Apoi frumos își începură jocul
Pe largul loc de mult popor cuprins,
Săltării lor ades schimbându-i locul.
Iar tinerii-mprejur băteau aprins
Din mâini și tălpi, sporind într-înșii focul,
Și-un clocot pînă-n cer atunci s-a-ntins.
Răpit acum de ce vedea nainte,
Se-ntoarse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Puternice Alcinou, și-al lumii toate
Tu cel mai vrednic neam care-îl văzui!
Pe drept te lăudași că nu se poate
Să-ntreacă-n joc alt neam pe-al tău! Și-avui
Prilej să-l văd, și glas de uimire-mi scoate!”
Deci nici nu mai putu, la vorba lui,
De vesel Alcinou un frâu să-și puie
Și-așa-ncepu poporului să-i spuie:
„Fruntași feaci! Cuminte om îmi pare
Acest străin și oaspete-Odiseu!
Deci haide-acum și dați-i fiecare
Un dar de oaspe, după gândul meu.
Sunt doisprezece regi în adunare,
Iar cel de-al treilea peste zece eu,
Și noi conducem țării-aceștia pașii.
Deci fiecare dintre noi, fruntașii,
Să-i dea tunică și manta curată;
Și fiecare aur, un cântar,
Dar toți s-aducem toate și deodată,
Ca el, mergând la cină cu-acest dar
În mâini, să-și aibă inima-mpăcată,
Și cer lui Evrial, c-a fost flecar
Și rău cuvânt i-a spus, să ni-l împace
Cu vorbe bune, ori cu vreun dar ce-i place.”
Așa le-a zis, iar ei se-nduplecară,
Deci fiecare-un crainic a trimis
S-aducă darul, chiar aici afară.
Venind apoi și Evrial, a zis:
„Mărite Alcinou! Acum eu, dară,
Îl rog pe oaspe și i-o spui deschis
C-aș vrea să fim cu dragoste-mpreună,
Și-i dau, ca să-l împac, o spadă bună,
De-aram-avându-și pânza ei, și iacă,
De-argint mâneru-ntreg, un lucru rar;
De fildeș alb e poleita teacă,
De-acum pilit de-un meșter argintar.
E bună armă și socot să-i placă.”
Vorbi-nvârtind în mână scumpul dar
Cu ținte mari de-argint, și-apoi se duse
Și-n mâini lui Odiseu vorbind i-o puse:
„S-o porți în pace, taică! Iar cuvântul
Ce-am spus aci-n nesocotința mea
Să-mi fie negrăit și ducă-l vântul!
Iar zeii-atoatevăzători să dea
Să-ți vezi din nou nevasta și pământul,
Căci rea e soarta prin străini și grea!”
Așa vorbi-mpăcând cu-acestea sfada.
Deci zise și-Odiseu, primindu-i spada:
„Și tu cu pace, dragul meu! Iar Joe
Să-ți dea din ceruri tot ce-ai vrea să ai
Și fac-așa să nu mai simți nevoie
Nicicând de-acum de spada ce mi-o dai
Cu-atâta drag, și-o iau cu-atâta voie!”
A zis și peste piept viteazul crai
Încinse spada cea cu ținte dese.
Ci-n vremea asta soarele-apusese.
Și-au fost de față darurile-aduse,
Pe cari le-au dus ai regelui flăcăi
Cu crainici la palat, unde le puse
Cu rost și rând regina prin odăi.
Iar regele, plecând de unde șezuse,
Porni spre casă, și cu toți ai săi
Sosind, ședeau pe nalte bănci prin sale.
Și-așa vorbind, a zis nevestei sale:
„S-aduci o ladă care-o ai, Harete,
Mai mândră prin cămări. Și-n ea să pui
Tunică și manta, și tot ce-i dete
Acest popor ca dar, și să i-o-ncui.
Și-n vas de-aramă slujnicele fete
Să fiarbă apa pentru baia lui,
Încât apoi, cu toate-n rând, regină,
El făr’ de griji să stea cu noi la cină,
Voios de-ospăț și glasul lirei sfinte,
Iar eu îi dau acest ulcior cu flori
De aur scump, ca să-și aduc-aminte
De mine-n casa lui de câte ori
La zei el va-nchina de-aci-nainte.”
A zis. Și-atunci, chemând pe slujitori,
Porunci să facă foc le-a dat Arete,
Și apă-n larg cazan s-aducă fete.
Deci ele-au pus căldarea cea de baie
Deasupra pe cărbuni; și când stetea,
Turnară apă și-au făcut văpaie
Cu multe lemne ce-au aprins sub ea,
Deci focu-ncunjura cu vâlvătaie
Tripedul larg, iar apa se-ncălzea.
În vremea asta pentru oaspe scoase
Din câte-avea Harete lăzi frumoase.
Pe cea mai bună una din cămară
Și haine-a pus, lucrând încetinel,
Și aur scump și toate câte-i dară
Feacii-n dar, și-i zise-apoi astfel:
„Acum capacu-l vezi! Fă-ți însuți, dară,
Cum știi, al legăturii nod pe el,
Ca nu vreun hoț, cât timp tu dormi pe podul
Corăbii-n mers, să-ți strice lăzii nodul!”
Deci regele-Odiseu veni și-ndată
Își puse-n rând capacul, iar pe el
Făcu un nod cu foarte încurcată
Legare-a sfoarei, cum fu nodul cel
Făcut de Circe, zâna cea-nvățată,
Căci însăși l-a-nvățat să-l fac-astfel.
Găzdoaia, deci, veni să-l cheme-n scaldă,
Iar el intră cu drag în apa caldă.
Căci nimeni vro-ngrijire nu-i mai dete,
De mult, de când din casă-i l-a lăsat
Calipso, zâna cea cu mândre plete;
Iar pân-atunci ca zeii-a fost spălat.
Acum spălat și uns de-aceste fete
Și-n foarte mândre haine-nvestmântat,
Ieșind din baie, el se-ntoarse-n casă
La cei ce, stând, își petreceau la masă.
Navsica însă, având dumnezeiască
Frumsețe-n chip, în pragul salei sta
Și nu-nceta uimită să-l privească
Și-ncet și dulce-aceste-i cuvânta:
„S-ajungi cu bine-n țara părintească,
Străine prinț! Și-ajuns la casa ta,
Să nu mă uiți! Căci eu am pus la cale,
Eu cea dintâi, scăparea vieții tale!”
A zis, iar Odiseu vorbi cuvinte:
„Ah, Zevs, al Herei soț, numai de ar vrea
Și-ar da odat-al lumilor părinte
Să plec și să mă văd în țara mea,
Și cât voi fi, aduce-mi-voi aminte
Și ca pe-un Dumnezeu te voi avea!
Căci tu mi-ai mântuit pierduta viață,
Fecioară mândră cu frumoasă față!”
A zis, și lângă rege-a mers să șadă,
Iar crainicii-au adus fripturi și vin.
Veni și-alt crainic purtător de spadă,
Ducând de mână printre mese, lin,
Și-n mijloc, de unde toți puteau să-l vadă,
Opri pe Demodoc, pe orbul plin
De dulci cântări, pe care toți le-ascultă,
Și-așa de drag îl au și-n cinste multă.
Iar cel isteț în iscodiri șirete,
Vestitul Odiseu, atunci chemând
Pe crainic lângă el, a rupt și-i dete
Din carnea ce i-au dat de-ntâiul rând
Și lui întâi de toți, un mare spete
De porc cu dinții albi, și gros având
Strat alb de proaspete grăsimi topite,
Și: „Du — a zis — din partea mea, Iubite.
Și dă lui Demodoc această spată!
Din suflet îl cinstesc, și-așa cum sunt
Sărac străin, cu inimă-ntristată!
Toți cei ce-s muritori pe-acest pământ
Iubesc pe cântăreți, cu cinste cată
La darul lor, căci darul lor e sfânt.
Iar muza, cea ce-nvață cântăreții,
E dulcea fiic-a tatălui vieții!”
Așa vorbi; iar crainicul i-o duse.
Și vesel Demodoc primind-o-n mâini,
Simțit-a-n suflet bucurii nespuse.
Ei toți, deci, întindeau ale lor mâini
Spre multele fripturi pe masă puse.
La vreme bun-apoi, dintre bătrâni
Sculându-se-Odiseu vorbi cuminte
Și-ntors spre Demodoc, a zis cuvinte:
„Pe tine, Demodoc, te țin în lume
Pe tine-n cinste mai presus de toți,
Căci tu-ntre toți ai cel mai dulce nume!
Atât de limpede-n iveală scoți
Și ce-au răbdat și ce-au făcut anume
La Troia-n tristul câmp și-ahei și soți,
Că parcă le-ai văzut tu însuți, toate!
Dar spune-acum și cântă, de se poate,
De calul cel de lemn cum, larg și mare,
Zorit de-Atene, l-a clădit Epeu,
Și cum, umplut de-oșteni armați, pe care
I-a dus spre seară-n Troia Odiseu,
Aduse-a Troiei jalnică pierzare.
De poți și-aici să cânți pe placul meu,
Voi da atunci întregii lumi de veste,
C-a fost în tine-un Dumnezeu și este!”
A zis și-n grabă meșterul cântării
Porni cântând de-ahei cum au întins
Vântrele-n vânt, plutind pe largul mării,
Lăsând în urmă-ntregul câmp aprins.
Cum alții mulți în mijlocul-adunării
Troienilor, în cearta ce s-a-ncins,
Ședeau în calul dus pe înserate
De chiar troieni în sfânta lor cetate.
Cânta cum, stând pe lângă cal, nebunii,
Erau cu vorbele-mpărțiți în trei:
Să-l crape-aici pe loc cerură unii,
Că-i gol, ziceau; iar alții dintre ei,
Să-l zvârle-n râpi pe coasta văgăunii;
Iar alții mulți, să-l ducă pentru zei,
În Ilion, ca ura să le-o stingă.
Și-acest din urmă stat fu scris să-nvingă.
Căci scris a fost ca Ilion să piară
Când Troia va primi un cal de lemn,
Având pe grecii cei mai buni povară,
Conduși de luptătorul cel mai demn
Cânta cum grecii-apoi se revărsară
Din golul vintre la știutul semn,
Cum arseră prădând cetatea sfântă,
Printr-însa risipiți fără de țintă.
Cânta cum a-nceput înfricoșatul
Omor prin noapte; și cânta spunând
Cum iutele-Odiseu răzbi-n palatul
Cel nalt a lui Deifob, cumplit intrând,
Cum Ares intră-n taberi, iar bărbatul
Atride Menelau cu el în rând,
Și cum s-a-ncins din sală-ntr-altă sală
Război între-apărare și năvală.
Și cum în lupte care-ntrec gândirea,
A stat și-a-nvins cu inimă de leu,
Căci vru Atene să-i sporească firea,
Spre-a pierde Troia regele-Odiseu,
Așa cânta. Și toți cu gându-airea
Urmau pe Demodoc, atenți mereu,
Așa cânta, iar Odiseu în taină
Plângea de-i tremura-mbrăcata haină.
Așa femeia-n plâns și-n vai se zbate,
Căzând pe mortu-i soț care-a căzut
Străpuns de negre suliți sub cetate
Și-n fața oștii lui, căci a văzut
Grozavul rău cum peste-oraș s-abate
Și-n cale i s-a pus, să fie scut;
Ea-l vede-acum murind, și-n țipet plânge
Și cade peste el și-n brațe-l strânge.
Ci-n dosul ei, urlând cu vrășmășie,
Dușmanii-azvârl cu suliți și-o izbesc
Și-n gât și-n șold, și hainele-i sfâșie,
Și-o leag-apoi și roabă o pornesc
La munci și-amar și-așa-n ticăloșie
Obrajii ei cei tineri se topesc —
Asemeni Odiseu cu gemet, bietul,
Plângea și sta și-și asculta poetul.
Dar nu-i vedeau potopul din pleoape,
Căci el plângea-ntr-ascuns; dar când și-a dat
Mantaua-n sus, ca fața să-și îngroape,
Bătrânul Alcinou privi mirat,
Și gemet s-auzi, că-i sta aproape.
Simțind atunci ce e, s-a ridicat
Și-a zis: „Feaci, să nu-mi huliți cuvântul.
Eu zic că Demodoc să-și curme cântul!
Ce cânt-acum, la mulți nu le mai place!
De când cinăm și cântă Demodoc,
Tot plânge-acest străin și nu mai tace.
Eu bine văd că-n suflet are-un foc;
Și lira de-ar tăcea, mai bine-ar face.
Nu triști ne vrem aci-n frumosul loc,
Ci toți voioși, și noi și tu, străine,
C-așa-i frumos și-așa se și cuvine!
Căci toate-n cinstea ta sunt azi serbate,
Și-acest ospăț și nava ce-ți vom da
Și câte-ți vor mai fi din suflet date.
Căci orișice străin când te-ar ruga,
De nu ești un hain, îl ai ca frate.
Dar nici tu să n-ascunzi ce-om întreba,
Cătând să spui cu vicleșug, străine,
C-așa nici nu-i frumos și nici nu-i bine!
Și țara ta și-orașul și poporul
Tu spune-ni-l, ca-n drumul ce-o să-l faci,
Să-ți știe nava gândul tău și dorul.
Căci nu găsești nici cârme la feaci
Cum alte nave au, și-astfel nici zborul
Pe mare-al lor n-atârnă de cârmaci,
Ci singure știu vrerile și gândul
Oricui și-oriunde-un drum ar fi făcându-l.
Și știu și-orașele și-oricare țară
Din orice loc al lumii, și străbat
Prin neguri multe-o noapte-oricât de-amară,
Ca vântu-n zbor al mării câmp sărat.
Și nu-i nimic cumplit ca să le pară
Primejdie-n drum, și-i drept că nici nu pat
Nimic, și nici o frică n-au de moarte,
Decât de una, și ni-e grijă foarte,
De ce spunea bătrânul meu părinte,
Că prea petrecem pe străini oricând,
De-oriunde vin la noi, și ține minte
Poseidon asta cu mânie-n gând.
De nu vom înceta de-aci nainte,
O nav-a noastră-o va-neca pe când
Veni-ne-va din drum, ca să-și răzbune,
Și și pe-al nostru-oraș un deal va pune.
Așa ne tot spunea bătrinul tată.
Dar toate-acestea câte le cânta
Vor fi să fie-ori nu vor fi vrodată,
Așa va fi cum Dumnezeu va da.
Tu spune-acum dreptate-adevărată:
Ce țări văzuși tu-n pribegia ta,
Ce neamuri cunoscuși prin larga lume,
Ce-orașe ele au și care-anume?
Și cari, trăind sălbateci ca mișeii,
N-au legi și drepturi și cu alții-s cruzi?
Și cari primesc străini și roagă zeii?
Să-mi spui apoi de ce-ai tu ochii uzi
Când stai și-asculți câte-au răbdat aheii
Și plângi de câte ori de-Ulise-auzi?
Doar zeii-au tors acel război, cu toții,
Să fie cântec spre-a-l cânta nepoții,
Din guri în guri purtându-l cântăreții!
Ori poate că la Troia ți-a pierit
Vro rudă bună, dintre cei ce-ai vieții
Sunt cei dintâi în neamul înrudit,
Vrun ginere, sau socru-ori chiar băieții,
Ori poate-un soț cu-adevărat iubit,
Căci soțul drag, cu vreri adevărate,
Nu-i nicidecum mai rău decât un frate!”