Homer – Odiseea/Cartea I

De-acel bărbat cu minte-așa de mare
Ce multă vreme-a rătăcit de când
Prădat-a sfântul Ilion cel tare
Să-mi cânți, o muză, cum văzu umblând
Și multe țări și-a multor neamuri stare
Și mult răbdă pe mări întinse, vrând
Să-și scape dulcea viaț-a sa, și iarăși
S-aducă vii în patrie pe tovarăși.
Dar tot nu-i mântul, oricât de vie
Și vrere-avu și suflet el a pus,
Căci toți pieriră printr-a lor prostie,
Tăind din boi de-ai Soarelui de sus.
Copiii, vai! Iar Soarele-n mânie
Pe toți aceștia-n urmă i-a răpus.
Dintr-astea, muzo, a lui Joe fiică,
Tu spune-ne măcar și-o părticică.
Fugiți acum de-ursitele pierzării,
Toți ceialalți erau la vatra lor,
Scăpați și de război și truda mării.
Pe-acesta singur, cel topit de dor
De-a sa nevastă și pământul țării,
Calipso nimfa-n largul ei ponor
Robit îl mai ținea de mult, cu gândul
Să-l ia bărbat și-n nesfârșit avându-l.
Dar când apoi a vremilor rotire
Aduse-un timp ce-i fuse dat hotar
Și toars-a fost de zei și-a lui sosire,
El nici atunci n-a fost fără de-amar
Și-avu și-acasă printre-ai săi mâhnire.
Deci mil-aveau de el toți zeii, dar
Poseidon îl ura cu ură mare
Cât timp fu Odiseu pribeag pe mare.
El chiar acum era plecat departe
În fundul lumii la etiopei,
Al căror neam spre răsărit se-mparte,
Iar alții stau spre-apus. Deci între ei
El stând își petrecea, luând și parte
La jertfa lor de tauri și de miei.
Iar zeii ceialalți steteau la sfaturi
Pe-Olimp cu Zevs în largile-i palaturi.
Aci-ntre ei al lumilor părinte
Vorbea acum că-n minte i-a venit
Egist cel bun, pe care mai-nainte
L-a fost ucis Oreste cel vestit.
De-acesta deci el își aduse-aminte
Și-așa-ntre zei acestea le-a vorbit:
„Oh, cum se plâng cei vii pe zei! Și-anume
Că orice rău prin noi s-ar face-n lume!
Dar singuri ei, luându-ne la vale,
Prin vina proprie-și pregătesc nevoi.
Așa și-Egist, în contra sorții sale,
Luă nevasta lui Atrid, și-apoi
L-a și ucis, de-abia sosit din cale,
Deși-și știa sfârșitul trist, căci noi
De mult l-am prevestit. Și chiar Hermia,
Al ceții-alungător, i-a dus solia:
«Să nu cutezi nici regele-a-l ucide
Și nici să-i iai nevasta-n patul tău,
Căci crud Orest va răzbuna pe-Atride
Când fi-va-ntors acas-acest flăcău. »
Așa i-a zis, dar nu-i putu deschide
Orbita minte-a lui Egist cel rău,
Deși dorea din tristul pas a-l scoate;
Și-acum Egist plăti deodată toate! ”
Răspunse-atunci a Zării-albastră fată:
„Părinte Zevs! Vorbești de-acest mișel;
Dar el luă pe drept amara-i plată
Și-a pururi piar-așa câți fac ca el!
Eu însă de-Odiseu sunt întristată,
Că-și duce viața-n cel mai jalnic fel,
Lipsit de-ai săi și dat înstrăinării
Pe-un trist ostrov în sterpul larg al mării.
O zână stă-n palat aici, o fiie
De-a marelui Atlas, care-ntre zei
Adâncurile mării-ntregi le știe
Și poartă-n spate nalții stâlpi, acei
Cari țin pe dânșii-a cerului tărie.
Deci fiica lui îl ține rob al ei
Și-i toarce vorbe dulci, cu zâmbet spuse,
Să-și uite-n veci de țara ce-l născuse.
Iar el dorește-n jalea ce-l doboară
Să vadă-n țara lui un fum măcar
Urcând de pe colini, și-apoi să moară!

Dar tu, de jalea lui, nici n-ai habar.
Dar nu ți-a fost el drag? Nu-ți dete doară
Pe câmpul Troiei cel atât de-amar
Destul prinos? Ori nu-ți făcu pe voie?
De ce-l urăști acum, părinte Joe? ”
Răspunse-atunci al lumilor părinte:
, , Ce vorbe mari din gură ți-au scăpat,
Copila mea? Pe cel și mai cuminte
Din câți trăiesc, și-acel care mi-a dat
La Troia-n câmp atâtea jertfe sfinte,
Pe bunul Odiseu să-l fi uitat?
Eu nu. Dar cel ce zguduie pământul
Îi poartă ur-acum, pentru cuvântul
Că-n larg ponor lipsit-a de vedere
Pe fiu-i Polifem, ciclopul plin
De cea mai multă-ntre ciclopi putere

(Născutul fiu de-o fiic-a lui Forkin,
Pe care-o vru Poseidon de muiere
Și-n peșteri deci îl cunoscu deplin:
Toosa cea ce undei dă galopul).
Și-așa, de când el îi orbi ciclopul,
Îi poartă ură, nu ca să-l răpuie,
Ci numai spre-a-l purta pribeag mereu.
Dar noi acum să judecăm de nu e
Vrun chip de-a-ntoarce-acasă pe-Odiseu.
Poseidon deci acum deoparte-și puie
Mânia lui, căci oricât e de zeu,
Nu poate-nvinge-a noastre vreri, pe toate,
Și-a sta-mpotriv-a toți el tot nu poate! ”
Atene-atunci așa vorbi cuvântul:
„Părinte-al nostru, cel ce-a-totu-ntreci
Pe toți! De vrea așa, cum zici, preasfântul
Acest sobor, pornind atunci să pleci
La Circe dar pe cel grăbit ca vântul,
Pe Herme-al tău, și s-o vestească deci
Că-i vrere-n cer, adânc nestrămutată,
Să-l lase pe-Odiseu să plece-odată!

Sensul versurilor

Fragmentul prezintă începutul călătoriei lui Odiseu și intervenția zeilor în destinul său. Se pune accent pe dorul de casă al eroului și pe obstacolele întâmpinate, generate de mânia lui Poseidon.

Lasă un comentariu