Ceața toamnei, vis de jale,
Peste munți și văi s-abate.
Vântul scutură copacii,
Seci fantome dezbrăcate.
Singuratic, trist, veghează
Un copac nescuturat –
Varful lui cel verde pare
Că-i de lacrime udat.
Pustiirea din natură
Este inima-mi cernită,
Iar copacul verde, dragă,
E icoana ta leită.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de tristețe și melancolie, folosind imagini ale toamnei și ale naturii pustiite. Copacul verde, care încă rezistă, este o metaforă pentru o persoană dragă, iar starea naturii reflectă starea interioară a celui care vorbește.