Este tulbure unde cerul se face una cu pământul.
Și toate departe ca o piatră azvârlită.
Omul drumurilor toate, nu aveam casă, nici viitor, nu aveam amintire.
Departe de masca obișnuită numită umanitate, singuri în necunoscut,
ochii mei pierduți.
Nu aveam decât val după val.
Într-o barcă de aer peste oceane ce mă adormeau ca pe un prunc.
Nu am decât rămășițe de abis.
Noaptea prăbușindu-se apărea ca un morman de metal.
Afară din tăcerea mea,
plutitoare, gravidă de nori, viața mea nicio
iubire n-o dezleagă.
Întoarcerea ivită din soarele muribund.
Trebuie ca acest poet să părăsească adăpostul său de rugină, trebuie
ca acest poet să lase urme prin pământul cleios-arămiu,
nu poate aștepta la nesfârșit.
Pământul de sub pământ să-l tragă.
Trebuie un neant ușor să coboare în ochii acestui poet.
Iubire, strigăt de sânge pe care poetul nu-l mai înțelege.
Sângele meu curge ca apa unui iaz
greu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de pierdere și introspecție profundă. Poetul se simte deconectat de lume și de sine, căutând un sens într-un peisaj existențial tulbure. El tânjește după o întoarcere sau o transformare, dar este împovărat de trecut și de incapacitatea de a înțelege iubirea.