Lumini dănțuind pe drumul
hoinărelii.
Cerul s-a pierdut în văzduhul
istovit.
De aur ramurile negre împung primăvara.
La ora asta singur poetul o aude.
Și poetul se ridică din
același aluat al strălucirii și
împărtășaniei.
El trece tainic printre blocuri în sine închis.
Căci veghează când pretutindeni se tace.
El ninge peste orașul părăsit.
Se uită la candoarea de la sat se pierde
în langoare.
Nicio violență nu o depășește pe aceea cu înfățișarea
frigului și misterului.
Singur poetul asemenea martirului vede ironia
lui Dumnezeu.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea unui poet singuratic, care observă lumea înconjurătoare în timpul nopții. El contemplă frumusețea și melancolia naturii, simțind o conexiune profundă cu divinitatea și cu propria sa condiție umană.