Piatra-mi bea nisip din pumni,
Călăresc pe săptămâni
Și rămâne grea
Frunza, de atingerea mea
Și rămâne ușoară
Iarba, sub vară.
Numai clopotul rămâne la fel
De moarte și de oțel
Numai eu rămân
De-o lumină mai spân
Ținut minte
De-al laptelui dinte,
Știut
De gura de lut
A unei caise
Întredeschise
Ca vârful de spadă
A unui cuvânt de zăpadă
Nins de o iarnă prea mare,
Cu desemne-n schimbare.
Sensul versurilor
The poem reflects on the fleeting nature of life and the enduring presence of death. It juxtaposes the weight of existence with the lightness of nature, highlighting a sense of personal insignificance in the face of time's relentless passage and the inevitability of change.